Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Aroganțe de sezon…

Vicleanul inteligent izbutește cu ușurință să te aducă în postura în care să îți ceri scuze, chiar și atunci cînd evidențele arată că ai dreptate.

Vicleanul prost minte, trădează, înșeală, ignoră veridicități, pentru ca mai apoi să le invoce.

Vicleanul arogant îi cataloghează pe tineri ca fiind „frumoși și liberi”, ceea ce sugerează că ar fi valoroși doar din punct de vedere biologic, vremelnic însă…. Oare de ce nu, „tinerii deștepți și liberi”?! Mmm, deștepții liberi înlătură măștile…

Diferența dintre vicleanul inteligent și cel prost este că primul aplică cinic principiul machiavelic, „scopul scuză mijloacele”, în timp ce ipocritul prost, duplicitar fiind, are capacitatea de a se trăda chiar și pe sine…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Societate schizofrenică ?!

Deși mi-am promis că oricît de aberante, fulminante ori fascinante ar fi evenimentele socio-politice, orice-ar fi, îmi bag tocul în Steaua polară și nu voi mai aborda niciodată astfel de subiecte, iată-mă defulînd.

În ciuda faptului că „Magnatul Asigurărilor‟, Dan Adamescu a fost depus cu discreție în parcare pentru veșnică odihnă, devenind astfel doar o amintire, bocitoarele – deloc dezinteresate – nu contenesc să-l jelească. Nu mă refer la cele care-s posesoare de contract de muncă pe durată nedeterminată de la România liberă și de la Academia Cațavencu, ci la jeluitoarele debusolate care bolborosesc fraze fără nicio noimă: „Aoleu, aoleeeu, a murit în pușcărie, ca un cîine…‟.

Alo, pot să înțeleg că România este pe cale de dispariție, dar vă atrag atenția că ați încurcat textele. Dacă tot vreți să-l trimiteți în zoologie, corect ar fi să spuneți curat că Adamescu nu și-a dat obștescul sfîrșit ca o javră de mahala, într-un spital infect, nedotat, așa cum pleacă mai toți românii „obișnuiți‟, ci conform spuselor propriei nurori, a plecat în veșnicie ca un cîine de lux, dintr-un spital privat în care a fost tratat din luna septembrie 2016, adică cea mai mare parte a perioadei de detenție executată.

Și pentru ca circul să fie total iar asistența să capete ireversibil buba la cap, fiul magnatului ne spune că deși bolnav fiind, răposatul a fost maltratat chiar și atunci cînd se afla în arest la domiciliu – „singur și fără nici un ajutor, a căzut din pat‟ și alte asemenea nerozii. Bine, dom’le Alexander, chiar ne crezi tîmpiți sau ai uitat să minți în Limba română?
Posesorul unei averi de circa 700 de milioane de euro nu-și permitea personal care să-l îngrijească, cel puțin acasă, dacă nu chiar și la „Prăvălie‟, că de, doar a fost primul om în stat o vreme. Nu, nu la Cotroceni era primul, ci la avere. La Palat, spun gurile zglobii, că doar cotiza pe vremea Băselului. Deh, legende!
Glumești tinere, ori ne crezi mai proști decît sîntem?! Sau îți imaginezi că românii nici măcar televizoare nu mai au (mai bine-ar fi!) și nu au putut să vadă că răposatul era însoțit de 4-5 gărzi de corp chiar și în deplasările făcute la DNA ori în sălile de judecată,? Asta cu căzutul din pat ne-a mai spus-o și nora defunctului, dar e de-nțeles, fire plăpîndă fiind, probabil că vremelnic a sărit de pe axă, nemaiputînd să înțeleagă faptul că la gabaritul pe care-l avea, jeluitului i-ar fi crăpat toate oasele în urma impactului. Glume…

Se-nțelege, presupun, că nefericitul magnat, Dumnezeu să-l ierte, nu m-a deranjat cu nimic, nici moștenitorii dealtfel, numai că urmărind grozăviile rostite, era cît pe-aci să mă pricopsesc, nu cu miliarde pentru că n-am talent, ci cu un fascinant strabism. Slavă Domnului, am rămas doar nițel cam holbată, sper să-mi revin, de nu, m-oi mira mereu că doar am pentru ce.

Ei, după cum știm, un necaz nu vine niciodată singur; se pare că sîntem pe cale să rămînem și fără vedete. Atins pesemne de amnezie, Șerban Huidu a purces la mitingul anticeva pentru ca să strige „democrație fără amnistie‟, „penalii la pușcărie!‟, „țara cere fără grațiere‟ și alte asemenea. E limpede, nefericitul nu-și mai amintește că în urmă cu 6 ani a ucis 3 oameni fără ca să fie încarcerat nici măcar o zi. Impresionant! Ferească Dumnezeu, băiat tînăr cu mințile rătăcite!

Salvarea noastră vine fix în plin torent al știrilor „bombă‟, atunci cînd apare simpaticul Florin Condurățeanu cu tămăduitorul salut „Vă pup pe suflet‟, recomandîndu-ne unguent pentru articulații defecte, neînțelegînd că cei mai mulți dintre noi avem nevoie de tratament la cap. Timpit spot publicitar! Ca vremurile! Mmm, cîștigă și omul un ban cinstit, pînă cînd să achiziționeze Intercontinentalul va mai sta vreo sută de ani la taclale cu Eroul de la Sevilla. Pfiii, ce vremuri!

Deși este bineștiut că România este țara tuturor surprizelor, iaca poznă! În plină iarnă a căzut o Prună de aiurea, fix în mijlocul protestatarilor care cereau stoparea abuzurilor majorității PSD – ALDE în justiție și renunțarea la ordonanțele de urgență privind grațierea și amnistierea mascată a unor infracțiuni. Spre norocul ei nu a nimerit în gura unui protestatar înfometat, astfel încît a putut fi recunoscută – era chiar fostul Ministru al Justiției Raluca Prună, care hăăăt, demult, în iulie 2016 a declarat că în penitenciarele suprapopulate din România sînt condiții proaste de 26 de ani, fapt pentru care, spunea că nu exclude inițierea unor amnistieri sau grațieri, care vor fi precedate de dezbateri publice. Potrivit stiripesurse.ro, „Nu exclud niciun fel de măsură, pot fi amnistieri, pot fi graţieri, pot fi, de pildă, aşa-numitele recursuri compensatorii în care, dacă se constată că îţi execuţi pedeapsa în condiţii precare, cum a făcut Italia, la 10 zile de executare a pedepsei în condiţii de precaritate primeşti o zi liberă, dar toate aceste lucruri trebuie analizate”, a explicat Prună.
După numai cîteva luni, ministrul de atunci combate scandînd „democrație fără amnistie‟. Păi e frumos, Doamna Ministru să vă autocombateți? Nu numai că nu este frumos, e chiar degradant în ceea ce vă privește! Și pe urmă, tot Dumneavoastră sînteți cea care ați recunoscut că ați minţit la Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dispuneți de un buget de aproape un miliard de euro pentru şapte penitenciare, deşi în realitate Guvernul nu avea această sumă în buget, argumentînd că declaraţiile „erau nişte bune intenţii”. Descalificant!

Între timp, așa, pentru relaxare, în urma audierilor în Comisia de Control al Serviciului Român de Informații, directorul Eduard Hellvig, a precizat: „Sîntem martori în aceste zile la o divizare în societatea românească, la atacuri fără precedent la adresa instituției al cărei director sînt”.
Of, m-am mai liniștit puțin. Mă alarmasem degeaba, credeam că societatea românească este schizofrenică. Acum știm precis că nu mai avem multă treabă – de la divizare pînă la disoluție mai facem un pas, doi și gata, am terminat!
Pe de altă parte, Președintele Comisiei parlamentare pentru controlul SRI, Adrian Țuțuianu, a declarat că din raportul Comisiei de control din cadrul SRI se confirmă faptul că Florian Coldea și Sebastian Ghiță au fost împreună în insulele Seychelles și în Italia. Îmi place, foarte eleganți domnii Țuțuianu și Eduard Hellvig! – pomana porcului din vie a fost trecută la omisiuni. Protejează femininele. Merită aplauze.

În toată nebunia aceasta, cel mai mult îmi place atitudinea Președintelui Klaus Iohannis. Ăsta da, bărbat! Neînfricat, cu verbul în laringe și cu zîmbetul pe buze a descins în mijlocul protestatarilor „asemeni miilor de români, ca să-mi arat indignarea că o gașcă de oameni politici vrea să schimbe legislația, vrea să slăbească statul de drept. Sînt zeci, sute de politicieni cu probleme penale. Oamenii pe bună dreptate sunt indignați. Este inadmisibil” – a spus Iohannis.

În replică, ușor anesteziat, rămas undeva prin anii ’90, Liviu Dragnea a concluzionat: „Președintele României e în fruntea unei noi mineriade. E început de lovitură de stat.‟
Păi bine măi ’nea Președintele Camerei, confunzi disoluția cu mineriada? Se poate?!

Ei, și? – pare să fi răspuns indirect Iohannis, zîmbind larg și acționînd fix după pofta inimii. Am poporul meu, îl fac cum vreau eu!

Așadar, sîntem schizofrenici ?!
Nici vorbă! Sîntem inimitabili, iremediabili, irepetabili!
Susținătorii Stîngii îi acuză pe cei ai Dreptei și invers, firește – unii sînt „ciuma roșie‟, ceilalți sînt soroșiști, copiii își înjură părinții, părinții își dezmoștenesc copiii, prietenii își spun vorbe grele, nebunii se bucură, iar războiul între Palate continuă…
Noapte bună, România!

n.a.:
Acesta este un pamflet. Orice asemănare cu personajele care se simt lezate, poate trezi la realitate!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Epistolă către Dumnezeu

Sîntem săriți de pe fix, Doamne. Prezențe malefice – lipsiți de simțul măsurii, ipocriți, distructivi, invazivi, egoiști, ignoranți, agresivi, abuzivi… Adverbul „împreună‟ a devenit impracticabil!
Mai fă-ne Doamne o dată. Te rog, fă-ne mai buni, fă-ne înțelepți, onești, altruiști… Fă-ne cum ne-ai promis, după chipul și asemănarea Ta, pentru că așa cum sîntem, prea ne asemănăm cu toți dracii.

Desigur, îmi amintesc dojana lui Tolstoi: „Cu ce drept îi judeci?“. Nu judec pe nimeni, nu mi-aș permite pentru că nu mă exclud, doar mă mir și mă tem.

Nebunia socială este mai periculoasă decît nebunia clinică – ne avertizează psihiatrii, psihologii şi sociologii. Noi, cei marcați de trecut, cu sufletele mutilate de suferinţe şi de experienţe negative, fie și nediagnosticați, alcătuim această societate degradată, anomică, nihilistă.
Am pierdut cadența, Doamne. Sîntem grăbiți, mimetici, nocivi, lacomi, precipitați. Funcționăm invers proporțional cu normele pe care le invocăm; raportul între bine şi rău este atât de flexibil încît evadăm cu ușurință dintr-o bună-cuviință excesivă la mitocănie devastatoare astfel încît omul educat, manierat poate deveni vulnerabil dacă nu sancționează explicit impolitețea, bășcălia, sudalmele, mișelia.

Liderii ne sînt dați cu voia Ta? Dacă este așa, de ce îngădui să ne conducă numai rebuturile creației Tale? Pentru ce îi lași stăpîni pe viețile și pe morțile noastre? De ce îngădui ca să fim tratați ca materie primă pentru malaxorul bezmeticilor văduviți de o minimă igienă morală?

Copiii, Doamne! Cum poți îngădui să fie înfometați, abuzați, abandonați, exploatați, uciși?
De ce lași ca seniorilor să li se reproșeze faptul că depășesc vîrstele eficiente exploatatorilor?
Știu, vei spune că permiți ca toate acestea să se întîmple spre îndreptarea păcătoșilor, dar inocenții ce vină au, de ce-i lași pradă nelegiuiților? Iartă-mă Doamne, dar Te rog nu uita că pînă la Judecata de apoi, prezumţia de nevinovăţie este un drept de care beneficiem toți, oricît de bezmetici vom fi.

Sau, poate că această superbă Planetă pe care ne lași să ne manifestăm, este un soi de Jilava a galaxiei, pe care ne-ai trimis pentru exorcizare. Dacă este așa, cu umilință Îți spun, ai ratat!
Mai bine iartă-ne Doamne, redă-ne iubirea și ne-om tămădui de toate relele!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Suflete încercănate

Refugiați într-o realitate secundă baladei de început, facem ca dimensiunea logică a existenței să se focalizeze pe contrarii ireductibile, care potențează valențele consumatorilor de iluzii cosmetizate. Barbarisme, instabilitate, extinderea războiului civilizațiilor, minciuni, șmecherii ieftine, carnagiu în Europa, false familiarități, suspiciuni, obscurantism, o ignoranță dezolantă. Umanitate ratată…

– Salut, Olga!
– Salut, prietene!
– Ești tristă?
– Nu, sunt decuplată.
– Ce faci, cum ești?
– Foarte bine, ca orice român inconștient.
– Ți-e a visare, ți-e a uitare?
Ți-e silă, ți-e milă, ți-e prea mult ori prea puțin?
Ți-e a lacrimă-n disconfortul dorului?
Te doare-n infinitul sufletului?
Ți-e imposibil?
Ți-e a sfîrșit și a-nceput?
Emigrează fără tine-n tăceri sonore,
reeditează-ți nașterea-n format rectiliniu
și-ntoarce-te-ntr-un alt „acum‟…

– Ah, ce intro impresionant! Din care …escu reciți?
– Dintr-o idée complice.
– Complicele sacrului, complicele dracului?
– Știu ce gîndești, ce simți. Da, trăim într-o lume stupidă, grosolană, ticăloasă, necuviincioasă, ireverenţioasă, contaminată de o degenerescenţă dusă până la fuga din specie…
– Vezi că știi, Radu. Nicio clipă nu te-am suspectat că ai fi emigrat în Capul Bunei-Speranţe.
– Știu că sîntem indiferenți, vanitoși, incapabili de emoții superioare. Supraviețuim într-un climat nerealist, agresiv, degradant, distructiv, frustrant. Rareori, dar invariabil sub pecetea complicității, criticăm fără a încerca să domesticim violența, mitocănia, ura, prostia.
– Prostia, zici. Dar unde-i prostia? Eu văd lumea în toată splendoarea ei, cu spaime, cu tristeți, cu speranțe. O lume decadentă sau inconștientă poate, anesteziată, în care individul…
– … este suspicios și agresiv, năucit de aventura existențială, întruchipare a neființei. Acesta este omul contemporan. O viciere profundă!
– Ești mînios?
– Nu, sînt prezent.
– În realitate, vrei să spui?
– Da, în realitatea mea, pentru că mi-am permis ca să încalc toate convențiile impuse.
– Destul. Să ne revenim, să privim și frumusețea existențială.
– O frumuseţe perisabilă şi inutilă, Olga. E atîta frumusețe, încît și la muncă și la shopping ori pe stradă, ai impresia că se desfășoară castinguri pentru industria de fashion pentru sinistrați, ori că se toarnă filme horror pe arterele principale ale orașelor europene. Planeta fierbe, Europa este ocupată de inamici invizibili, iar România… România a rămas cu pușca goală.
– Ești deprimat.
– Recunosc, sînt frustrat, am simţul estetic alterat… Fluxul trăirilor este copleșitor! Pe de o parte, m-am săturat de specia de bipezi agresivi, justițiari fără discernămînt, egoiști, ostentativi, văduviți de simțul măsurii, indiscreți, revanșarzi, pizmuitori. Mi s-a acrit sufletul de prezența politicienilor deliranți, cretinoizi, semidocți aroganţi, lacomi, hipoacuzici, agramați, decuplați de la realitate… Pe de altă parte, mi-e dor de oameni inteligenți, onești, civilizați, agreabili, înțelepți, de tipi blînzi, spirituali, generoși, manierați, sinceri, amuzanți, dezinvolți, buni, cu dragostea la purtător…
– Ei, da! Demnitate, responsabilitate, onoare, noblețe, iubire!
– Da! Da! Da!
– Ești fugit de-acasă, prietene!
– Nu sînt infailibil, dar nu mai vreau „acasă‟, în acest climat al degradării, al terorii, al promiscuității, al sufletelor încercănate de spaime existențiale. Vreau stabilitate și pace! Vreau lumină și bunătate! Vreau să tac!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Apărătorii patriei, variantă nouă…

În mersul meu pe cărările zilelor, deseori mi se întîmplă să uit să alimentez. Îmi amintesc doar cînd, brusc, oricît aș accelera, funcționez doar la ralanti și atunci alimentez din mers, ca MIG-urile. Astăzi însă, am manifestat un maxim respect pentru propriu-mi organism și undeva mai spre orele serii, am decis ca să… prînzesc în oraș. Și pentru ca răsfățul să fie total, am mers pe jos. Așa, ca-ntr-un joc, puțin îmi păsa de tumultul străzii – pendulam, cînd pe ritmuri de blues, cînd în armonii country și deodată, o amintire dintr-o mansardă, piiing! – a zvîcnit Engelbert Humperdinck – How I Love You. „Mă cuprinzi cu privirea, în felul tău special… Amm, la, la, laaa…”. Deodată, poiiing! – simt o lovitură în ceafă. M-a lovit trăsnetul! – mi-am zis, în curînd voi deveni o amintire. Păcat… Dar nu, nu mă lovise trăsnetul, ci bătuta pe loc, cu strigături. „Nu suna a îndemn, „Hai, hai! Da foaie verde și-o cucută, Hai să-i tragem o bătută …”, ci cu sudalme. „Fir-ați ai dracului de străini, filmați numai relele și urîtul din România și ne faceți de ocară în lumea largă…”
Pardon, cred că m-ați confundat cu Hillary Clinton sau Doamne ferește, cu Angela Merkel, îi spun bărbatului care îmi articulase energic o lovitură cu umbrela din dotare. De ce m-ați lovit?
Auzindu-mi rostirea în limba sa maternă, a rămas ușor descumpănit, după care a continuat ocara.
– De ce filmați aici?
– Făceam doar o fotografie acestui WC public, lăsat în paragină în plin centru civic. Nu credeți că este rușinos, păgubos? Vă place cum arată?
– Nu, sigur că nu-mi place, dar dumneavoastră vă plac rezultatele alegerilor locale? Asta am ales, asta avem, pînă și haznalele sînt lăsate de izbeliște. Halal nație! Aoleuuu…!
– Ce s-a întîmplat? Vă doare capul?
– Aoleuuu, nu! Pe dumneavoastră cred că vă doare. Nu cumva dumneavoastră sînteți de la…
– Nu. Sînt doar în trecere prin orașul dumneavoastră.
– Nu-i adevărat, v-am recunoscut după voce. Dumneavoastră sînteți… Vă rog, nu mă dați la televizor că divorțează nevastă-mea. Aoleeeu, cînd o să audă! Nici nu știți cît de mult vă iubește. E clar, divorțează! Vă doare capu’? V-am lovit rău, vă duc la spital…
– Nu vă faceți probleme, domnule. Credeți-mă, cînd văd că mai există astfel de apărători ai patriei, nici capul nu mă doare.
– Vă bateți joc de mine. Vă rog să mă iertați.
– Cum să-mi bat joc? Nu obișnuiesc…
– Mă iertați?
– Pentru ce? Nu vă faceți probleme, vă înțeleg năduful, și mie-mi vine uneori să le aplic unora cîte o corecție dar ar fi inutil, prea tîrziu… Vă mulțumesc frumos, m-ați eliberat din capcanele gîndului, mi-ați normalizat cadența.

Românul, acest magician care ne oferă – supérfluu – spectacolul vieții, purtîndu-ne printre lacrimi și hohote de rîs, între năzuințe și realitate… Românul, din cînd în cînd, apărător al patriei, variantă nouă…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Lista sufletului

Cînd auzi sunetul dorului cum se rostogolește în microcosmosul sufletului, ai nevoie de o compresă cu amintiri călduțe.

Nu din pedanterie, nici în scop terapeutic, ci dintr-un reflex aproape necunoscut, Olga s-a refugiat în solitudine pentru a cutreiera potecile trecutului, un trecut ce părea a fi situat între niciodată și veșnicie. Cuprinsă de combustia emoției revederilor îndelung amînate, era pe punctul de a saluta prima amintire, cînd, ding-ding-dong… Vrăjmașul fără de care nu mai putem trăi – telefonul.
– La mulţi ani cu sănătate/Să vă dea Domnul tot ce doriţi… La anu’ și la mulți ani! Bucurii, lumină, iubire, prosperitate! Anul 2016 să-ți aducă…
– Îți mulțumesc frumos, Radu. La mulți ani!
– Ești supărată? Te simți rău?
– Sînt cît se poate de bine. Eram la o întîlnire cu…
– Spuneai că vei petrece în familie. Ai ales alt program?
– Nu. Sînt cu ai mei, dar cînd ai sunat, tocmai eram la o întîlnire cu amintirile.
– Olga, ți-ai pierdut cipul? Ce întîlnire, ce amintiri? Este noaptea de revelion, lumea petrece iar tu hoinărești printre amintiri?!
– Dragul meu, noaptea trecerii într-un nou an este motiv de bucurie, dar presupune și un bilanț, o trecere în revistă a reușitelor, a rateurilor. Este momentul cînd îmbrățișăm amintirile lăsate de ai noștri plecați la stele.
– Olga, hai la noi. Te rog. Vin să te iau. Paul, fiul meu cel mic, tocmai mi-a spus că sînt socru mare, mi-a prezentat-o pe Delia, viitoarea noră.
– Felicitări! Să fie într-un ceas bun!
– Oh, după ce am văzut-o, am înghițit testamentul. Hai, vino să sărbătorim evenimentul.
– Care dintre evenimente? Logodna, sau… Aoleu, cum vei digera atîtea case, mașini, obiecte de artă… Mă tem că te paște o indigestie.
– Fii liniștită, doar nu crezi că am înghițit și declarația de avere…
– Radu, înțeleg și respect solemnitatea momentului, dar… Ne vedem la nuntă.
– Mă vrei? Mă iei? Mă accepți? Vei spune da?
– Radu, testamentul! Ești pe cale să intri în șoc anafilactic, cheamă imediat un medic. Nu poți, nu ai voie să ratezi nunta copiilor!
– Chiar dacă nu am fost coleg de școală cu Einstein, tot înțeleg ce spui. De ce mă respingi? Vrei să intru în refuz de hrană?
– Hm, după ce ai înghițit testamentul!?
– Înțeleg, dar nu voi putea să înghit și propria-mi biografie, ar fi inutil.
– Radu, în tumultul acestor Sărbători de iarnă, o persoană pe care nici măcar nu am întîlnit-o, dar pe care o cunosc de o mie de ani, mi-a trimis un mesaj copleșitor, un mesaj-postulat, firește, fără conotații amoroase, care conține și răspunsul pe care ți-l datorez: „…Sufletul are lista lui cu cei pe care-i recunoaște și-i alege. Și aleși rămîn…” Să mă ierți, dar n-a fost să fie.
– De-aș avea proprietățile păsării Phoenix, poate-aș năzui…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica unei aniversări

Viața, această narcoză seducătoare!
Supraviețuim într-o lume expandată. Destine parcurse cu sfîșieri, cu nebunie, rareori cu demnitate. Cu vicisitudini, cu nedumeriri, cu iubiri, cu rateuri, cu deznădejdi, cu mirare mai ales. Adaugăm desigur, năzuințe, izbînzi, derapaje, absențe, curiozități, exasperări, înfrîngeri, derute, regrese interioare, umilințe, autoconfesiuni, speranțe…

După o îndelungată analiză a prezentului, dar mai ales a viitorului, Olga s-a hotărît să se adreseze unui specialist.
– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, ia loc – îi spuse Andrei Gheorghiu, aparent absent de la această întîlnire, programată dealtfel.
– De obicei, voi doctorii spuneți sec: „dezbrăcă-te”. De ce să iau loc?
– Fă-te comodă, dacă dorești.
– Doctore, ești în pauza de masă, ori te-a atins aripa unei andropauze timpurii?
– Nici, nici. Sînt deportat într-un exil interior, într-o pauză de melancolie. Revin imediat.
– Scuze pentru deranj, mă reprogramez…
– A, nu, rămîi…
– Am rămas deja, mi-am făcut testul. E cert, sînt însărcinată.
– Felicitări!
– Mulțumesc, dar nu este tocmai ceea ce îmi doresc.
– Ai dreptate, felicitările vin ca o consecință a unei reușite, or, o ședință de amor nu este întotdeauna o izbîndă, nu-i așa?
– Pardon? Nu am venit la spovedanie. Amorul este problema mea, sarcina este problema ta, doctore.
– Ești în criză de paternitate?
– Sînt într-o criză existențială, nu mi-am dorit această sarcină. Nu vreau copil, prin urmare…
– Ahm, vrei să-i dai eject.
– Exact.
– Îmbracă-te.
– Îmi place, ești ludic, ca un delfin la întîlnirea cu omul, dar eu sînt aici pentru…
– Astăzi este ziua mea de naștere. Te rog, taci. Nu-mi spune la mulți ani. Ascultă-mă. Cînd ți-am spus că sînt deportat într-un exil interior, tocmai revedeam propria-mi foaie de parcurs. N-ai să crezi, dar nu am fost un copil dorit, și totuși, în ciuda tuturor demersurilor ucigașe, m-am întrupat și am ajuns pînă aici. Pentru că am venit din greșeală, nu mi-am sărbătorit niciodată nașterea. Te rog, fă-mi un cadou, păstrează copilul.
– Nu sînt malițioasă, dar ești țicnit, doctore!
– Desigur!
– Ești încă tînăr, ai sex-appel, îndrăznește!
– Am doi copii…
– Felicitări, să-ți trăiască!
– Ascultă, pruncul tău se află la granița ființei, acordă-i șansa la viață.
– Să-l condamn la viață, vrei să spui. Lasă gluma, eu am venit la obstetrician nu la psiholog.
– Ce este viața, Olga?
– Hm, evadări disperate spre libertăți efemere, risipiri… Să-ți ajustezi ființa mereu, fără intenția de a fi infailibil. Uneori am impresia că viața m-a uitat. Nici nu știu de cîte ori am ratat întîlnirile cu mine însămi, sau dacă totuși mi-am îngăduit astfel de tentative, habar n-am de cîte ori m-am autocenzurat încercînd să accesez doar episoadele izbînzilor, trăgînd cortina peste noaptea eșecurilor. Hai, gata joaca, exercită-ți profesia, doctore!
– Ai dreptate, realitatea este dură, nedreaptă, dar fascinantă uneori. Fiecare zi este un examen – zilnic, ceva din noi se transferă la cei cu care ne intersectăm. Deopotrivă însă, viața se-ntoarce ca un fluid într-un prezent care îmbracă viitorul în mantie de gală și astfel, cursa continuă.
– Starea de normalitate mi-ar fi deajuns, dar să știi, pentru mine viitorul va veni gol-pușcă și se va numi Andrei. Nomen est omen, doctore.
– Așadar, sărbătorim două veniri. Felicitări, doamnă!
– Estetica oricărei aniversări presupune viață, nu-i așa? La mulți ani, domnule doctor!