Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Epistolă către Dumnezeu

Sîntem săriți de pe fix, Doamne. Prezențe malefice – lipsiți de simțul măsurii, ipocriți, distructivi, invazivi, egoiști, ignoranți, agresivi, abuzivi… Adverbul „împreună‟ a devenit impracticabil!
Mai fă-ne Doamne o dată. Te rog, fă-ne mai buni, fă-ne înțelepți, onești, altruiști… Fă-ne cum ne-ai promis, după chipul și asemănarea Ta, pentru că așa cum sîntem, prea ne asemănăm cu toți dracii.

Desigur, îmi amintesc dojana lui Tolstoi: „Cu ce drept îi judeci?“. Nu judec pe nimeni, nu mi-aș permite pentru că nu mă exclud, doar mă mir și mă tem.

Nebunia socială este mai periculoasă decît nebunia clinică – ne avertizează psihiatrii, psihologii şi sociologii. Noi, cei marcați de trecut, cu sufletele mutilate de suferinţe şi de experienţe negative, fie și nediagnosticați, alcătuim această societate degradată, anomică, nihilistă.
Am pierdut cadența, Doamne. Sîntem grăbiți, mimetici, nocivi, lacomi, precipitați. Funcționăm invers proporțional cu normele pe care le invocăm; raportul între bine şi rău este atât de flexibil încît evadăm cu ușurință dintr-o bună-cuviință excesivă la mitocănie devastatoare astfel încît omul educat, manierat poate deveni vulnerabil dacă nu sancționează explicit impolitețea, bășcălia, sudalmele, mișelia.

Liderii ne sînt dați cu voia Ta? Dacă este așa, de ce îngădui să ne conducă numai rebuturile creației Tale? Pentru ce îi lași stăpîni pe viețile și pe morțile noastre? De ce îngădui ca să fim tratați ca materie primă pentru malaxorul bezmeticilor văduviți de o minimă igienă morală?

Copiii, Doamne! Cum poți îngădui să fie înfometați, abuzați, abandonați, exploatați, uciși?
De ce lași ca seniorilor să li se reproșeze faptul că depășesc vîrstele eficiente exploatatorilor?
Știu, vei spune că permiți ca toate acestea să se întîmple spre îndreptarea păcătoșilor, dar inocenții ce vină au, de ce-i lași pradă nelegiuiților? Iartă-mă Doamne, dar Te rog nu uita că pînă la Judecata de apoi, prezumţia de nevinovăţie este un drept de care beneficiem toți, oricît de bezmetici vom fi.

Sau, poate că această superbă Planetă pe care ne lași să ne manifestăm, este un soi de Jilava a galaxiei, pe care ne-ai trimis pentru exorcizare. Dacă este așa, cu umilință Îți spun, ai ratat!
Mai bine iartă-ne Doamne, redă-ne iubirea și ne-om tămădui de toate relele!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Suflete încercănate

Refugiați într-o realitate secundă baladei de început, facem ca dimensiunea logică a existenței să se focalizeze pe contrarii ireductibile, care potențează valențele consumatorilor de iluzii cosmetizate. Barbarisme, instabilitate, extinderea războiului civilizațiilor, minciuni, șmecherii ieftine, carnagiu în Europa, false familiarități, suspiciuni, obscurantism, o ignoranță dezolantă. Umanitate ratată…

– Salut, Olga!
– Salut, prietene!
– Ești tristă?
– Nu, sunt decuplată.
– Ce faci, cum ești?
– Foarte bine, ca orice român inconștient.
– Ți-e a visare, ți-e a uitare?
Ți-e silă, ți-e milă, ți-e prea mult ori prea puțin?
Ți-e a lacrimă-n disconfortul dorului?
Te doare-n infinitul sufletului?
Ți-e imposibil?
Ți-e a sfîrșit și a-nceput?
Emigrează fără tine-n tăceri sonore,
reeditează-ți nașterea-n format rectiliniu
și-ntoarce-te-ntr-un alt „acum‟…

– Ah, ce intro impresionant! Din care …escu reciți?
– Dintr-o idée complice.
– Complicele sacrului, complicele dracului?
– Știu ce gîndești, ce simți. Da, trăim într-o lume stupidă, grosolană, ticăloasă, necuviincioasă, ireverenţioasă, contaminată de o degenerescenţă dusă până la fuga din specie…
– Vezi că știi, Radu. Nicio clipă nu te-am suspectat că ai fi emigrat în Capul Bunei-Speranţe.
– Știu că sîntem indiferenți, vanitoși, incapabili de emoții superioare. Supraviețuim într-un climat nerealist, agresiv, degradant, distructiv, frustrant. Rareori, dar invariabil sub pecetea complicității, criticăm fără a încerca să domesticim violența, mitocănia, ura, prostia.
– Prostia, zici. Dar unde-i prostia? Eu văd lumea în toată splendoarea ei, cu spaime, cu tristeți, cu speranțe. O lume decadentă sau inconștientă poate, anesteziată, în care individul…
– … este suspicios și agresiv, năucit de aventura existențială, întruchipare a neființei. Acesta este omul contemporan. O viciere profundă!
– Ești mînios?
– Nu, sînt prezent.
– În realitate, vrei să spui?
– Da, în realitatea mea, pentru că mi-am permis ca să încalc toate convențiile impuse.
– Destul. Să ne revenim, să privim și frumusețea existențială.
– O frumuseţe perisabilă şi inutilă, Olga. E atîta frumusețe, încît și la muncă și la shopping ori pe stradă, ai impresia că se desfășoară castinguri pentru industria de fashion pentru sinistrați, ori că se toarnă filme horror pe arterele principale ale orașelor europene. Planeta fierbe, Europa este ocupată de inamici invizibili, iar România… România a rămas cu pușca goală.
– Ești deprimat.
– Recunosc, sînt frustrat, am simţul estetic alterat… Fluxul trăirilor este copleșitor! Pe de o parte, m-am săturat de specia de bipezi agresivi, justițiari fără discernămînt, egoiști, ostentativi, văduviți de simțul măsurii, indiscreți, revanșarzi, pizmuitori. Mi s-a acrit sufletul de prezența politicienilor deliranți, cretinoizi, semidocți aroganţi, lacomi, hipoacuzici, agramați, decuplați de la realitate… Pe de altă parte, mi-e dor de oameni inteligenți, onești, civilizați, agreabili, înțelepți, de tipi blînzi, spirituali, generoși, manierați, sinceri, amuzanți, dezinvolți, buni, cu dragostea la purtător…
– Ei, da! Demnitate, responsabilitate, onoare, noblețe, iubire!
– Da! Da! Da!
– Ești fugit de-acasă, prietene!
– Nu sînt infailibil, dar nu mai vreau „acasă‟, în acest climat al degradării, al terorii, al promiscuității, al sufletelor încercănate de spaime existențiale. Vreau stabilitate și pace! Vreau lumină și bunătate! Vreau să tac!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Apărătorii patriei, variantă nouă…

În mersul meu pe cărările zilelor, deseori mi se întîmplă să uit să alimentez. Îmi amintesc doar cînd, brusc, oricît aș accelera, funcționez doar la ralanti și atunci alimentez din mers, ca MIG-urile. Astăzi însă, am manifestat un maxim respect pentru propriu-mi organism și undeva mai spre orele serii, am decis ca să… prînzesc în oraș. Și pentru ca răsfățul să fie total, am mers pe jos. Așa, ca-ntr-un joc, puțin îmi păsa de tumultul străzii – pendulam, cînd pe ritmuri de blues, cînd în armonii country și deodată, o amintire dintr-o mansardă, piiing! – a zvîcnit Engelbert Humperdinck – How I Love You. „Mă cuprinzi cu privirea, în felul tău special… Amm, la, la, laaa…”. Deodată, poiiing! – simt o lovitură în ceafă. M-a lovit trăsnetul! – mi-am zis, în curînd voi deveni o amintire. Păcat… Dar nu, nu mă lovise trăsnetul, ci bătuta pe loc, cu strigături. „Nu suna a îndemn, „Hai, hai! Da foaie verde și-o cucută, Hai să-i tragem o bătută …”, ci cu sudalme. „Fir-ați ai dracului de străini, filmați numai relele și urîtul din România și ne faceți de ocară în lumea largă…”
Pardon, cred că m-ați confundat cu Hillary Clinton sau Doamne ferește, cu Angela Merkel, îi spun bărbatului care îmi articulase energic o lovitură cu umbrela din dotare. De ce m-ați lovit?
Auzindu-mi rostirea în limba sa maternă, a rămas ușor descumpănit, după care a continuat ocara.
– De ce filmați aici?
– Făceam doar o fotografie acestui WC public, lăsat în paragină în plin centru civic. Nu credeți că este rușinos, păgubos? Vă place cum arată?
– Nu, sigur că nu-mi place, dar dumneavoastră vă plac rezultatele alegerilor locale? Asta am ales, asta avem, pînă și haznalele sînt lăsate de izbeliște. Halal nație! Aoleuuu…!
– Ce s-a întîmplat? Vă doare capul?
– Aoleuuu, nu! Pe dumneavoastră cred că vă doare. Nu cumva dumneavoastră sînteți de la…
– Nu. Sînt doar în trecere prin orașul dumneavoastră.
– Nu-i adevărat, v-am recunoscut după voce. Dumneavoastră sînteți… Vă rog, nu mă dați la televizor că divorțează nevastă-mea. Aoleeeu, cînd o să audă! Nici nu știți cît de mult vă iubește. E clar, divorțează! Vă doare capu’? V-am lovit rău, vă duc la spital…
– Nu vă faceți probleme, domnule. Credeți-mă, cînd văd că mai există astfel de apărători ai patriei, nici capul nu mă doare.
– Vă bateți joc de mine. Vă rog să mă iertați.
– Cum să-mi bat joc? Nu obișnuiesc…
– Mă iertați?
– Pentru ce? Nu vă faceți probleme, vă înțeleg năduful, și mie-mi vine uneori să le aplic unora cîte o corecție dar ar fi inutil, prea tîrziu… Vă mulțumesc frumos, m-ați eliberat din capcanele gîndului, mi-ați normalizat cadența.

Românul, acest magician care ne oferă – supérfluu – spectacolul vieții, purtîndu-ne printre lacrimi și hohote de rîs, între năzuințe și realitate… Românul, din cînd în cînd, apărător al patriei, variantă nouă…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Lista sufletului

Cînd auzi sunetul dorului cum se rostogolește în microcosmosul sufletului, ai nevoie de o compresă cu amintiri călduțe.

Nu din pedanterie, nici în scop terapeutic, ci dintr-un reflex aproape necunoscut, Olga s-a refugiat în solitudine pentru a cutreiera potecile trecutului, un trecut ce părea a fi situat între niciodată și veșnicie. Cuprinsă de combustia emoției revederilor îndelung amînate, era pe punctul de a saluta prima amintire, cînd, ding-ding-dong… Vrăjmașul fără de care nu mai putem trăi – telefonul.
– La mulţi ani cu sănătate/Să vă dea Domnul tot ce doriţi… La anu’ și la mulți ani! Bucurii, lumină, iubire, prosperitate! Anul 2016 să-ți aducă…
– Îți mulțumesc frumos, Radu. La mulți ani!
– Ești supărată? Te simți rău?
– Sînt cît se poate de bine. Eram la o întîlnire cu…
– Spuneai că vei petrece în familie. Ai ales alt program?
– Nu. Sînt cu ai mei, dar cînd ai sunat, tocmai eram la o întîlnire cu amintirile.
– Olga, ți-ai pierdut cipul? Ce întîlnire, ce amintiri? Este noaptea de revelion, lumea petrece iar tu hoinărești printre amintiri?!
– Dragul meu, noaptea trecerii într-un nou an este motiv de bucurie, dar presupune și un bilanț, o trecere în revistă a reușitelor, a rateurilor. Este momentul cînd îmbrățișăm amintirile lăsate de ai noștri plecați la stele.
– Olga, hai la noi. Te rog. Vin să te iau. Paul, fiul meu cel mic, tocmai mi-a spus că sînt socru mare, mi-a prezentat-o pe Delia, viitoarea noră.
– Felicitări! Să fie într-un ceas bun!
– Oh, după ce am văzut-o, am înghițit testamentul. Hai, vino să sărbătorim evenimentul.
– Care dintre evenimente? Logodna, sau… Aoleu, cum vei digera atîtea case, mașini, obiecte de artă… Mă tem că te paște o indigestie.
– Fii liniștită, doar nu crezi că am înghițit și declarația de avere…
– Radu, înțeleg și respect solemnitatea momentului, dar… Ne vedem la nuntă.
– Mă vrei? Mă iei? Mă accepți? Vei spune da?
– Radu, testamentul! Ești pe cale să intri în șoc anafilactic, cheamă imediat un medic. Nu poți, nu ai voie să ratezi nunta copiilor!
– Chiar dacă nu am fost coleg de școală cu Einstein, tot înțeleg ce spui. De ce mă respingi? Vrei să intru în refuz de hrană?
– Hm, după ce ai înghițit testamentul!?
– Înțeleg, dar nu voi putea să înghit și propria-mi biografie, ar fi inutil.
– Radu, în tumultul acestor Sărbători de iarnă, o persoană pe care nici măcar nu am întîlnit-o, dar pe care o cunosc de o mie de ani, mi-a trimis un mesaj copleșitor, un mesaj-postulat, firește, fără conotații amoroase, care conține și răspunsul pe care ți-l datorez: „…Sufletul are lista lui cu cei pe care-i recunoaște și-i alege. Și aleși rămîn…” Să mă ierți, dar n-a fost să fie.
– De-aș avea proprietățile păsării Phoenix, poate-aș năzui…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica unei aniversări

Viața, această narcoză seducătoare!
Supraviețuim într-o lume expandată. Destine parcurse cu sfîșieri, cu nebunie, rareori cu demnitate. Cu vicisitudini, cu nedumeriri, cu iubiri, cu rateuri, cu deznădejdi, cu mirare mai ales. Adaugăm desigur, năzuințe, izbînzi, derapaje, absențe, curiozități, exasperări, înfrîngeri, derute, regrese interioare, umilințe, autoconfesiuni, speranțe…

După o îndelungată analiză a prezentului, dar mai ales a viitorului, Olga s-a hotărît să se adreseze unui specialist.
– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, ia loc – îi spuse Andrei Gheorghiu, aparent absent de la această întîlnire, programată dealtfel.
– De obicei, voi doctorii spuneți sec: „dezbrăcă-te”. De ce să iau loc?
– Fă-te comodă, dacă dorești.
– Doctore, ești în pauza de masă, ori te-a atins aripa unei andropauze timpurii?
– Nici, nici. Sînt deportat într-un exil interior, într-o pauză de melancolie. Revin imediat.
– Scuze pentru deranj, mă reprogramez…
– A, nu, rămîi…
– Am rămas deja, mi-am făcut testul. E cert, sînt însărcinată.
– Felicitări!
– Mulțumesc, dar nu este tocmai ceea ce îmi doresc.
– Ai dreptate, felicitările vin ca o consecință a unei reușite, or, o ședință de amor nu este întotdeauna o izbîndă, nu-i așa?
– Pardon? Nu am venit la spovedanie. Amorul este problema mea, sarcina este problema ta, doctore.
– Ești în criză de paternitate?
– Sînt într-o criză existențială, nu mi-am dorit această sarcină. Nu vreau copil, prin urmare…
– Ahm, vrei să-i dai eject.
– Exact.
– Îmbracă-te.
– Îmi place, ești ludic, ca un delfin la întîlnirea cu omul, dar eu sînt aici pentru…
– Astăzi este ziua mea de naștere. Te rog, taci. Nu-mi spune la mulți ani. Ascultă-mă. Cînd ți-am spus că sînt deportat într-un exil interior, tocmai revedeam propria-mi foaie de parcurs. N-ai să crezi, dar nu am fost un copil dorit, și totuși, în ciuda tuturor demersurilor ucigașe, m-am întrupat și am ajuns pînă aici. Pentru că am venit din greșeală, nu mi-am sărbătorit niciodată nașterea. Te rog, fă-mi un cadou, păstrează copilul.
– Nu sînt malițioasă, dar ești țicnit, doctore!
– Desigur!
– Ești încă tînăr, ai sex-appel, îndrăznește!
– Am doi copii…
– Felicitări, să-ți trăiască!
– Ascultă, pruncul tău se află la granița ființei, acordă-i șansa la viață.
– Să-l condamn la viață, vrei să spui. Lasă gluma, eu am venit la obstetrician nu la psiholog.
– Ce este viața, Olga?
– Hm, evadări disperate spre libertăți efemere, risipiri… Să-ți ajustezi ființa mereu, fără intenția de a fi infailibil. Uneori am impresia că viața m-a uitat. Nici nu știu de cîte ori am ratat întîlnirile cu mine însămi, sau dacă totuși mi-am îngăduit astfel de tentative, habar n-am de cîte ori m-am autocenzurat încercînd să accesez doar episoadele izbînzilor, trăgînd cortina peste noaptea eșecurilor. Hai, gata joaca, exercită-ți profesia, doctore!
– Ai dreptate, realitatea este dură, nedreaptă, dar fascinantă uneori. Fiecare zi este un examen – zilnic, ceva din noi se transferă la cei cu care ne intersectăm. Deopotrivă însă, viața se-ntoarce ca un fluid într-un prezent care îmbracă viitorul în mantie de gală și astfel, cursa continuă.
– Starea de normalitate mi-ar fi deajuns, dar să știi, pentru mine viitorul va veni gol-pușcă și se va numi Andrei. Nomen est omen, doctore.
– Așadar, sărbătorim două veniri. Felicitări, doamnă!
– Estetica oricărei aniversări presupune viață, nu-i așa? La mulți ani, domnule doctor!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Trăim fără noi

Pregătește-te să mori demn, moartea nu durează cît viața…

– Bună seara, Alexandra.
– Seara bună, Ștef.
– Cum se vede moartea socială de la mansardă?
– La mansardă este tăcere, este întuneric… Poate fi și lumină… Mansarda îți induce siguranța că tu ești unicul viețuitor care potențează o succesiune de armonii deghizate într-o stare superioară de conștiință.
– Este tăcere, spui?
– Da, la mansardă, viața, ca și moartea, nu pot fi decît silențioase.
– Poate pentru că la altitudine, trupul ți-e făclia care-ncălzește-un rest de suflet ulcerat, pitit într-o sferă de iris.
– Taina-ntîlnirii cu îngerii…
– Ce anvergură afectivă ai în noaptea asta!
– Ți-e sufletul greu? Te-ascult, Ștef.
– Astăzi, cînd veneam spre casă, m-am întîlnit cu-un gînd care se rostogolea ne-ncetat…
– Norocul tău că nu te-ai întîlnit cu un sobor de preoți, ți-ar fi făcut toamna fierbinte.
– Crezi că mi-ar fi descris Infernul? Ești optimistă. Nu, era doar un gînd și era trist. Poate pentru că era singur.
– Solitar, ca orice gînd serios, nu?
– Prea serios.
– Arhivează-l.
– Nu pot, revine doar cînd are el chef.
– Dacă tot ai venit să-mpărțim noaptea, n-ai vrea să împărțim și gîndurile?
– Bine, dacă-ți asumi…
– Ce să-mi asum?
– Nu știu. S-ar putea să te tulbure.
– Hotărăște-te, e un gînd sau o taină?
– Nicio taină! E gîndul care m-a făcut să-nțeleg că trăiesc fără mine.
– Moartea în registru real! Prietene, gîndul tău e genial! Și totuși, pari cît se poate de viu.
– Încerc să mă renasc în fiecare clipă, Alexandra.
– De-aici deviza ta, “Dacă vrei să rămîi în viață, însoțește-te pînă la moarte…”?
– Poate, dar nu porniserăm de la propria-mi moarte, ci de la cea socială, nu?
– Știi, cînd nu gîndim, începe festinul cuvintelor.
– Cuvintele sînt cauza morții sociale?
– Mmm, cuvintele nerostite, mai ales… Conveniențe, succesiuni de întîlniri, contraste, aparente stări privilegiate, trădări, umilințe, capcane, compromisuri, dezamăgiri, conversații sterile, mistere, condescendență vulnerabilizantă, false competiții, șabloane deontologice artificiale, spaime deghizate-n ironii, simulări…
– Viață netrăită, stază socială…
– Trebuie să înveți să aștepți, dar așteptarea să nu fie pasivă.
– Nu găsești că este devastator să-ți consumi existența așteptînd un destin alternativ, ratînd condiția om, nu prin referință sociologică, ci spiritual?
– Ștef, am certitudinea că dincolo de demnitate, de bunătate, verbul „a fi” își încetează conjugarea și-atunci trăim fără noi.

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Răstigniri asumate

Prietenia înseamnă existență gemelară. Să simți la fel, să suferi la fel. Să descifrezi tăceri, să știi cînd „geamănul” este fericit, cînd este trist… Să știi ce-l doare, chiar și atunci cînd nu îți spune. Să îl cauți exact atunci cînd are nevoie. Să iubești și să dăruiești discret, necondiționat, cu tandrețe, cu onestitate, să lași liniștea să cheme viitorul.

– Alo. Eu. Dacă-mi îngădui, te salut, dacă nu, tac… Sărut mîna.
– Da, tu. Te contrasalut, Horia. Te-ascult.
– Bună dimineața. E ora patru, știi? Dormi sau încă nu te-ai culcat?
– Bună dimineața? Bine, cum spui tu.
– Știi, mi-e tare dor de Sorescu, de Blaga, de Nichita Stănescu, de Esenin, de Minulescu, de Shakespeare, de…
– … Nina Cassian.
– Nimeni, aproape nimeni nu mai vorbește despre ei. Oamenii au evoluat, vorbesc de Europa, comentează legi, vorbesc despre NATO, despre vreme, despre vacanțe, despre consecințele eclipsei, despre cîte-n lună și-n stelele verzi…
– Li s-o fi făcut dor de Caragiale, nu crezi?
– Dormi?
– Cred că nu.
– Pari somnoroasă.
– Nu. Sînt ușor emoționată pentru că am nimerit în capcanele dorurilor tale…
– Ai umor.
– Trenul vieții noastre pare să fi deraiat, în halta haosului.
– Ha haa haaa… Vorbești cu cel de-al treilea, cu cel care, deși nu va înțelege nimic din conversația noastră, trebuie să ne suporte? Hai, te rog, întoarce-te la dialogul nostru.
– Știi foarte bine că ador oamenii vii. Prezența unei fantome, fără nicio consistență, nu poate fi decît amuzantă.
– Bufon solemn!? Ha haaa…
– Mmm, ce-o mai fi făcînd Regele Lear?
– „Am să mor cînd o să vreau! Eu sunt regele! Eu hotărăsc!” E viu, își alimentează obsesiile!
– Sărmanii supraviețuitori, biete exponate prăfuite, uitate pe etajerele vremurilor! Nebunii shakespeariene… Hai să ne-ntoarcem cu fața spre lumină, Horia.
– Dormi?
– Nu, poate că visez…
– A murit Leo.
– Care? Cine este Leo?
– Prietenul meu.
– Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.
– Era prietenul meu secret.
– Era om, sau…
– Era prietenul meu cu suflet frumos, o minune a Creației. L-am întîlnit anul trecut, în septembrie, parcă. Stătea lîngă Poștă, lipit de perete privea cerul. M-a contrariat contrastul dintre ținuta și chipul lui – un savant îmbrăcat ca un sinistrat. Am făcut cîțiva pași… Nevoia mea de argument m-a întors din drum. Bună ziua. Vă pot fi de folos cu ceva? – l-am întrebat. Cura, ut valeas! Nietzsche spunea că din dragoste faţă de oameni, se întîmplă cîteodată să-l îmbrăţişezi la întîmplare pe primul om întîlnit în cale, căci nu-i poţi îmbrăţişa pe toţi: dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească… mi-a spus cu căldură-n glas și-n privire. De ce spui că trebuie să am grijă de mine, par bolnav? – l-am întrebat. Răspunsul lui a fost atît de amplu, încît l-am invitat acasă și am vorbit pînă în zori.
Simetriile confesiunilor sale verticale, fără lamentări, lipsite de accese de trufie, m-au tulburat. A fost magistrat. Și-a asumat răstignirile profesionale, a experimentat și rateuri, a fost învingător și învins, a simțit gustul astringent al vicisitudinilor, a trăit clipe de beatitudine, a iubit… Iubirea l-a devorat, l-a îngenuncheat, l-a anulat.
– Triumful eșecului… Răvășitor amurg! Unde s-a sfîrșit?
– În patul lui. A plecat liniștit…
– Cum adică în patul lui, nu era homless?
– După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic – cinam împreună, ne povesteam vesele și triste… Cînd se detașa de starea în care se afla, îi plăcea să recite din Sorescu, Blaga, Nichita Stănescu, Esenin, Minulescu, Shakespeare…
– Ahm, înțeleg…
– După o vreme, am hotărît să-l găzduiesc la mine. I-am spus că eu plec în Anglia la un curs și l-am rugat să aibă grijă de casă în lipsa mea.
– Din cîte știu, în urmă cu vreo cinci ani ai fost la specializarea despre care vorbești.
– Da, și ce bine că am fost, pentru că aveam ce să-i povestesc. Comunicam zilnic.
– Dar lipsea prefixul…
– Ei, am ales calea facebook. În urmă cu trei seri, la ora nouă, nu a mai apărut, conform programului stabilit. M-am gîndit că poate… Dar nu. La nouă și jumătate am sunat pe fix, nu a răspuns. Atunci am înțeles că a finalizat contractul. Am fugit acasă și într-adevăr, Leo… dormea.
– Tu unde ai locuit cît ai fost la… curs?
– În cabinetul meu.
– Acum unde ești?
– Acasă.
– Vrei să-ți recit ceva? Ceva ca rugăciunea?
– Vreau să-i mulțumesc lui Marin Sorescu pentru că nu dormi cînd dormi…