Arhiva lunii septembrie 2014

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Tăcerea cuvintelor

Făgăduind că nu-mi voi fractura dorurile în şoaptele amintirilor, am legat cuvintele la ochi, m-am adăpostit în inima unui porumbel şi am plutit printre vise, în acordurile unei serenade.
Splendidă, bucuria tăcerii! Nimic mai relaxant decît să-ţi taci cuvintele.
Copilul cu ochii plînşi, care mi-a apărut în cale, m-a scos din tăcere.

Iartă-mă, poţi să-mi spui de ce plîngi? – îl întreb şoptit.
– Nu pot… Nu ştiu.
– Cum adică, doar nu plîngi degeaba. Ai pierdut ceva, te-a lovit cineva?
– Nu.
– Bine, dacă îţi aminteşti de ce plîngi, strigă-mă, te rog, mă voi întoarce.
– Mergi la piaţă?
– Da. Cred că da.
– Cum vine aia, „cred că da”? Nici tu nu mai vrei să mergi la piaţă?
– Duminica este foarte multă lume şi…
– Aha, e aglomerat, vrei să spui, şi nu-ţi place. Nici mama nu merge la piaţă…
– Eu sînt Felicia. Tu?
– Eu sînt Florin.
– E-n ordine, Florin. Acum, că ne cunoaştem, îmi spui de ce plîngi?
– Îţi spun, dar nu vei înţelege.
– Este adevărat, eu înţeleg mai greu, dar dacă fac un efort…
– Nici eu nu înţeleg… Vrei să stai lîngă mine? E caldă bordura, a încălzit-o soarele.
– Sigur, vreau.
– Nu vrei să mai vorbeşti cu mine?
– Cum să nu, dar cît plîngi tu, eu tac şi apoi vorbim.
– Bine, nu mai plîng.
– Te rog să plîngi cît doreşti. Ţie îţi place să plîngi, mie îmi place să tac.
– Ştii că eşti amuzantă? De ce te-ai aşezat lîngă mine, dacă vrei să taci?
– Pentru că-mi place să te ascult cum plîngi.
– Nu înţeleg, nu vezi că nu mai plîng? Vorbeşte!
– Ce vîrstă ai?
– Am 8 ani şi cinci luni. Şi tu?
– Eu am 118 ani.
– (rîde) Tu mă crezi mai prost decît mă crede mama? Păi buni are 61, tu nu eşti aşa obosită ca ea. Buni mereu zice că a obosit.
– De aia plîngi, pentru că este buni obosită?
– Nu. Am plîns pentru că m-a certat mama. Vrei să taci?
– Nu, doar te ascult.
– Bine. M-a trimis la piaţă ca să iau mere, ceea ce am şi făcut. Cînd am ajuns acasă şi a văzut merele, s-a înfuriat rău de tot. „Bine mă, nenorocitule, astea-s mere? După ce că n-avem bani, tu îi dai pe gunoaiele astea? De cîte ori să-ţi spun? Boule, cretinule! Gunoi ai luat, gunoi să mănînci! Marş, afară!?
– Te-a lovit?
– Nu, nu m-a lovit dar mi-a spus că sînt bou…
– De ce nu i-au plăcut merele?
– Ei, ştiam că n-o să-i placă, nici mie nu prea mi-au plăcut. Am văzut la un nene mere roşii, frumoase ca în povestea cu Albă ca Zăpada…
– De ce nu ai cumpărat de la el?
– Pentru că el era mai tînăr şi nu părea obosit, da’ mămăiţa de alături părea tare obosită, mai obosită decît buni, şi de aia… Chiar dacă avea mere creţe ca obrazul ei, am luat de la ea, pentru ca să le vîndă mai repede şi să meargă acasă ca să se odihnească.
– Ahm…
– Ce zici cînd zici “ahm”? Zici şi tu ca mama, că sînt un bou? Acum să nu spui că vrei să taci. Vorbeşte.
– Dragul meu prieten…
– Ţi-am spus că mă numesc Florin, nu vreau să fiu prietenul tău.
– Pardon, scuză-mă, am greşit, nu mai fac. Promit.
– Chiar că eşti amuzantă. De ce te scuzi atîta, doar eşti mare? Oamenii mari nu spun „pardon, scuză-mă”. Oamenii mari au voie să greşească, da’eu tot nu vreau să mă fac mare. Mai bine să rămîn mic şi bou, decît să-i înjur pe copii. Tu cum înjuri?
– De ce nu vrei să fim prieteni, Florin?
– Pentru că mama mi-a spus că-mi rupe oasele şi mă dă afară din casă dacă află că am o prietenă. Prietenii înjură?
– Nu, prietenii tac. Tac şi ascultă.
– Nu înţeleg. Mama are o prietenă care nu tace deloc. Şi ea înjură, dar mai urît decît mama, şi pe mine mă înjură. Pot să-ţi spun ceva?
– Te rog, te ascult.
– Cînd vine tanti Alina pe la noi, bea vin cu mama. Vrei să-mi spui ceva?
– Sigur. Ce doreşti să-ţi spun?
– Vrei să fii prietena mamei?
– Bine, dar nici măcar nu o cunosc…
– Vii cu mine acasă şi ai să o cunoşti.
– De ce vrei să fiu prietena mamei tale?
– Pentru ca să vadă că sînt şi oameni mari care tac şi nu înjură. Dacă îi spun, pe mine nu mă crede. Tu cum poţi să taci?
– Eu leg cuvintele la ochi.
– Cum adică? Nu am mai auzit aşa ceva. Cuvintele nu sînt oameni, nu au ochi…
– Dacă mă gîndesc mai bine, cuvintele au şi suflet.
– Glumeşti sau vrei să mă distrezi?
– Nu glumesc, chiar cred.
– Poate că ai dreptate. De aia sînt cuvinte bune şi cuvinte rele, urîte… Spune-mi, tu cum faci să vezi cuvintele?
– Nu le văd, dar le simt, toţi le simţim… Îţi plac poveştile?
– Îmi plac, dar nu prea mai cred în toate.
– Ştii povestea cu fata babei şi fata moşului?
– Aha, cuvintele bune sînt frumoase ca fata moşneagului, iar cuvintele rele sînt urîte ca fata babei. Uite-o pe mama, vrei să vii ca să-i spui cum să lege cuvintele rele la ochi?
– Iartă-mă, Florin, acum nu pot să vin…
– A, da. Mergi la piaţă. Mă duc să o rog pe mama să-mi spună cuvinte frumoase ca fata moşului…
– Mai spune-i că pot fi şi ca Făt-frumos. Cuvintele se rostogolesc, se dau de trei ori peste cap şi se transformă-n amintiri.
– Nu-mi plac amintirile. Amintirile mele sînt ca fata babei… Dacă mergi la piaţă şi vrei să iei mere, te rog, du-te la bunicuţa cu mere urîte, ia-le pe toate, ca să meargă acasă să se odihnească.
Mamaaa, sînt aici…spanish translation websiteинтернет маркетинг в россииinfographics maker freeRitmix RDF-1008

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Noaptea fantomelor cumsecade

Ora 3 AM, cea mai înfricoșătoare oră din noapte, atunci cînd, conform legendelor, spiritele rele, vrăjitoarele şi numeroase alte entităţi malefice îşi desfăşoară activităţile.
După 16 ore de muncă, simţurile îmi erau uşor anesteziate, astfel încît o eventuală defilare a strigoilor nu putea decît să mă amuze. Eu însămi eram o prezenţă tocmai potrivită pentru cea mai izbutită paradă a fantomelor. Ca să evit orice implicare într-o astfel de festivitate, am hotărît că este momentul să merg la somn.

– Bună dimineaţa. Acasă, da? – mă salută taximetristul, interogîndu-mă formal.
– Bună dimineaţa. Da. De ieri sînt fugită de acasă, aşa că e timpul să mă întorc, nu? – îi răspund cu un aer şăgalnic, încercînd să rup sigiliul unui zîmbet.
– Of, oare de ce muncim atîta? Măcar dumneavoastră… Da’ eu muncesc, tot aşa, cîte 16-18 ore, şi tot parcă se alege praful. Ia uitaţi-vă, îmi spune ridicînd piciorul de pe accelerator. De trei ani umblu cu pantofii ăştia…
– Nu vă deplasaţi pe jos, aşa că vă mai ţin trei ani – bîigui, ameţită de oboseală.
– Aoleu, aşa-mi spune şi nevastă-mea. M-am hotărît, o las.
– Vai de capul ei, nu! Pentru atîta lucru? Aveţi copii?
– Am doi băieţi. Cel mic are 7, celălalt 9 ani. Cam năzdrăvani, da’ tre’ să recunosc, seamănă cu… ea. Da’ staţi aşa, acu’ îmi dau seama, numa’ ăl mare seamănă cu mine, şi dacă mă gîndesc bine, nici el. M-o fi înşelat, cine ştie cu cine i-a… Se spune că băieţii seamănă cu mamele, nu? Da’ din doi, nici unul să nu semene cu mine? Ei, nu, c-o las! Eu n-am pantofi, da’ tot îi dau papucii, să văd cum se descurcă.
– Domnule, mi-e rău.
– Vai de mine, vă duc la spital.
– Nu! Vreau acasă. Repede.
– Sigur, doar aţi mers cu mine de atîtea ori… Da’, sigur nu vă e rău? Of, nu mai munciţi atîta, că se duce dracului sănătatea şi viaţa şi nu ne alegem cu nimic.
– Păi vreau să-mi iau pantofi, dacă nu muncesc, din ce…?
– Aoleu, nici dumneavoastră nu aveţi pantofi?
– Am, dar sînt cam uzaţi…
– Eha, aşa ne trebuie dacă muncim. Nevastă-mea îşi tot ia. La 2-3 luni ba geantă… Vulpon, ba papuci de nu ştiu care, ba… M-a uscat. Gata, o las.
– Copiii. Nu glumiţi cu viaţa, domnule. Copiii nu trebuie să ştie dacă aveţi sau nu pantofi. Ei au nevoie de ambii părinţi, de atmosfera familială, de afecţiunea amîndurora, de…
– O las, mă-nţelegeţi sau nu? Nu mai suport!Nefericitul ăsta îşi administrează ora de psihoterapie pe capul meu – mi-am spus, plină de năduf. Mai bine tăceam…
– Doamnele sînt, trebuie să fie mai cochete…
– Hai să zic ca dumneavoastră. Da, să fie, că na, pe urmă se tem că le lăsăm, dacă nu ne lasă ele, pînă la urmă. Să mă iertaţi, dumneavoastră nu sînteţi ca ele, dumneavoastră munciţi şi tot n-aveţi pantofi noi. Da’ cu gresia şi cu faianţa ce-o fi avut? În urmă cu doi ani am făcut apartamentul după Neckermann – gresie, faianţă din Spania, mobilă din Germania, electrocasnice performante, aproape noi, de la second hand, termopane. Tot, tot, tot… Anu’ ăsta, ce credeţi că mi-a făcut? A schimbat gresia şi faianţa, că nu-i mai plăcea ce aveam. A văzut la nu ştiu care vecină gresie mai mare, faianţă mai nu ştiu cum mama dracului şi… iar am rămas fără pantofi. Ei, nu, c-o las. O las cu gresie, cu faianţă cu tot, şi-mi iau cîţi pantofi vreau şi de care vreau şi mă duc unde-oi vedea cu ochii.
– Alo, domnu’…
– A, copiii…
– Nu. Da, copiii, dar am trecut de casa mea.
– Vai, vă rog să mă scuzaţi, întorc, opresc ceasul…
– Mie mi-a stat ceasul, domnule.
– E trei şi douăzeci.
– Vă mulţumesc.
– Staţi, că n-am ajuns.
– V-am mulţumit pentru că mi-aţi spus cît e ora.
– Ei, n-aveţi pentru ce. Oricum, e aproape dimineaţă. Mi-e şi milă de dumneavoastră, sînteţi tare obosită. Gata, am ajuns. Nu-mi daţi bani, cursa asta e din partea mea.
– Vă rog, luaţi banii, trebuie să vă cumpăraţi pantofi…
– Eu mai umblu cu ăştia, că nu mă vede nimeni, dar dumneavoastră… Vă rog eu, luaţi-vă pantofi noi.
– Am glumit, domnule, am pantofi. Mie-mi plac pantofii vechi.
– Vedeţi, nevastă-mea nu glumeşte, îşi cumpără pantofi întruna.
– Luaţi, vă rog, banii. Trafic uşor, spor la bani.
– Da’ dumneavoastră ce ziceţi, s-o las?
– Lăsaţi-o sau… Faceţi aşa cum vă spune conştiinţa.
– Cum s-o las? Păi nu spuneaţi că nu e bine pentru copii? Credeam că mă-nţelegeţi, dar văd că nici dumneavoastră nu sînteţi hotărîtă. Dumnezeule, n-aş putea trăi fără băieţii mei şi nici ei nu cred că ar putea fără mine. Da’ de fapt, nici fără ea n-aş putea. Cred că şi eu am greşit. De zece ani, zi şi noapte-s tot la muncă. Săraca, ea a crescut copiii aproape singură. Eu mă duc, mă spăl, mănînc, mă culc, iar mănînc şi iar plec. Nici cumpărăturile nu le fac măcar, să nu pierd cursele. Avem nevoie de bani. Tot ea săraca, face aprovizionarea, merge la serviciu, vede de copii, face mîncare… Mă şi mir că mai rezistă. Doamne fereşte, cum s-o las?
– Domnule, aceasta este noaptea fantomelor cumsecade.
– Ce fantome, unde-s fantomele? Dumneavoastră nu sînteţi o fantomă, dacă nu v-aş cunoaşte…
– Nu, domnule, în ciuda aparenţelor, eu nu sînt o fantomă. Nici dumneavoastră nu sînteţi. Fantomele circulă desculţe.
– Mă duc şi eu acasă. Mîine-mi iau pantofi, ca să nu creadă nevastă-mea că-s doar o fantomă. Săru’ mîna. Noapte bună.
– Bună dimineaţa, domnule.

27 septembrie 2014купить флешки 4 гбcar seat covers repco nzРепутация малого бизнесаskullcandy agent

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Exercită-ţi libertatea de a fi tu însuţi

Îndrăzneşti să-ţi spui povestea? Povestea ta reală, aşa cum nici tu nu o cunoşti, pentru că ai tot peticit-o, ai lustruit-o, ba chiar ai şi îmbălsămat-o, atunci cînd simţeai că duhneşte a mortăciune, iar preanecuraţii veneau să-i lălăie veşnica ei pomenire.
Ai curaj să întrebi frontal cine sînt eu, de fapt? Ce temeri am? Ce frustrări? Ce vise mi-au rămas neîmplinite? Ce compromisuri am făcut şi pentru ce? Pe cine/de ce am trădat? De ce m-am abandonat? Cîte doruri mi-am reprimat? De ce nu îmi pot permite demnitatea de a trăi modest?

Ai forţa morală să recunoşti că, raportîndu-te la „omul zilelor noastre”, inima, mintea, ca forţe esenţiale ale sufletului, şi-au diminuat relevanţa spirituală?
Recunoşti că te-ai înrobit ca să ai un venit atît de consistent, încît să-ţi poţi permite o casă care „să te recomande”, „ţoale” de firmă, maşină, smartphone şi calculator de ultimă generaţie, pentru toate acestea abandonîndu-te depresiei, pierzîndu-ţi libertatea, amputîndu-ţi anii?

De ce trebuie să rînjeşti atunci cînd inima ţi-e dată prin malaxorul existenţial?
De ce nu-ţi exerciţi libertatea de a plînge cînd te doare şi pe aceea de a rîde atunci cînd te scalzi, vremelnic, în apele bucuriei?
Pentru ce ai aderat, de bunăvoie, la sclavia modernă?
De ce însuşirile de formă te preocupă mai mult decît cele de conţinut?

Parcurgem o perioadă în care presiunea socială este devastatoare. În aceste condiţii, ai curajul să fii tu însuţi? Dacă în sezonul acesta se poartă galben, îndrăzneşti să te-mbraci cu haine în culori alb-roşu, pentru că te pun în valoare,  pentru că aşa eşti tu şi pentru că aşa arăţi foarte bine, mai altfel, eşti mai… tu, deloc maimuţă ?

Prietenii. Arareori conştientizezi că ai pierdut exerciţiul raportării tale lăuntrice la ei. Alegem să navigăm în spaţiul virtual, timp în care am putea să îi întîlnim pentru o îmbrăţişare, să cinăm împreună, să le zîmbim, să le spunem ce ne doare, să îi ascultăm ori să ne ascultăm tăcerile, să-i asigurăm că le oferim umărul nostru, drept suport pentru toate poverile, care-s tot mai numeroase şi tot mai greu de dus.

Ai curajul să rememorezi de cîte ori ţi-a fost silă de tine pentru că ai fost preocupat numai să faci impresie bună celor din jur, temîndu-te că, dacă nu vei fi ca ei, îţi vor da eject?
Ai tăria să îţi promiţi că pe viitor vei face doar ceea ce îţi pică bine, ce ţi se potriveşte, conform educaţiei şi personalităţii tale?
Ai forţa morală să îţi petreci concediul în Munţii Apuseni, pentru că aşa vrea amprenta ta genetică, şi nu în Maldive, doar pentru ca să te invidieze colegii şi… prietenii? 

Şi de parcă toate acestea nu ar fi prea mult, după ce îţi permiţi rateuri, nu îţi metabolizezi greşelile pentru a le evacua, nu spui Doamne iartă-mă, ci te cerţi cu Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat, nu te-a ajutat, nu…

Omule, prietene, de eşti sărac şi tînjeşti după o viaţă ca-n istoriile cu „bizoni” contemporani, nu-i invidia, condiţia lor este jalnică, degradantă, în curînd le vei plînge de milă, dar nu asta este important. 

Fii echilibrat. Este o vreme pentru toate – carieră, stare materială care să îţi asigure un confort pe măsura condiţiei tale… Cu efort, adesea sfîşietor, dar şi cu puţină şansă, ţi le poţi permite pe toate, dar să-ţi  ratezi propria viaţă, niciodată nu ai voie să-ţi permiţi.

Oricare ţi-ar fi condiţia materială, socială, abandonează falsele competiţii, acordă-ţi timp pentru o întîlnire cu tine însuţi, pentru ca să-ţi spui povestea toată,  pentru ca să te vezi aşa cum eşti,  ca să te cerţi, să te împaci cu tine, să-ţi vindeci rănile sufletului la care nu ai mai avut curaj să priveşti, uitînd parcă de el.
Iartă-te. Iartă-i pe cei care ţi-au greşit, împacă-te cu Dumnezeu.

Ş-apoi, ca după o boală grea, ridică-te şi-ntoarce-te la viaţă, bucură-te de toate splendorile ei. Permite-ţi nebunii adolescentine, iubeşte, promite-ţi o drumeţie, resuscitează copilul din sufletul tău, permite-ţi mici răsfăţuri, zburdă, îmbrăţişează un cerşetor sau un copac,  sărută un copil, zîmbeşte cînd ţi-e greu…
Exercită-ţi libertatea de a fi tu însuţi. Asumă-ţi curajul de a trăi.оптимизация сайтовупаковочная термоусадочная машиначугунная посуда с керамическим покрытиембронирование хостелы финляндия

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Ploaie acidă

Madam, mi-e foame – îmi spune un bărbat, pe lîngă care tocmai treceam. M-am oprit. Ne-am privit îndelung, fără să ne vorbim. Ne-am privit la început cum numai nefericiţii pacienţi ai psihiatrilor am văzut că o fac. Ochii-mi ardeau, privindu-l. Un biet nefericit, printre mulţi alţii, mi-am zis, cu năduf. Flămînd, nespălat, cu plete şi barbă cărunte, neîngrijite… Doar bocancii rînjeau tîmp, prin despicăturile văratice.
Ce mama cailor albi, vrei de la mine, rătăcitorule?! Vreau să mă scald în splendoarea acestei zile de septembrie auriu. Vreau să-mi spăl gîndurile. Vreau să mă bucur, înţelegi? Vreau… Nu am continuat, pentru că nu izbuteam să rostesc gîndurile. Privirile ni se întîlniseră. Am văzut o pereche de ochi albaştri ca cerul pe care tocmai îl admiram cînd m-a oprit. Ochi limpezi, privire cald-sclipitoare, cum nu mai văzusem decît la bunicul, fie iertat.

Domnule, mi-e foame. Dacă nu vă cer prea mult, v-aş ruga să mă însoţiţi. Sînteţi invitatul meu – i-am spus pe un ton necontrolat rugător. Desigur, cu plăcere – a spus rătăcitorul. Aflîndu-ne în centrul oraşului, am găsit repede un restaurant. Vreţi la terasă ori mergem înăuntru?
Dacă nu vă deranjează, aş vrea să stăm afară. E soare, cer limpede…, mi-a spus. Ne aşezăm. Întind mîna. Felicia. Felicia Popa… Vă cunosc. Radu Greceanu, spune rătăcitorul, lăsîndu-mă cu mîna fîlfîind ca braţul poliţistului de la Rutieră. Ce faceţi, de ce nu…, dau să-l întreb. Să mă iertaţi, sînt murdar, foarte murdar – spune, arătîndu-mi palmele. Mă duc să mă spăl şi-apoi…

Bună ziua! – spune ospătarul care se apropia de masa la care ne aşezaserăm. Ce mai faceţi? Nu aţi mai venit pe la noi. Ce doriţi? Ca de obicei, supă cu tăieţei? Avem, e proaspătă. Altceva? Păstrăv, ca de obicei? Nu apuc să răspund, că domnul Radu a revenit. Părul, barba puse în ordine, mîinile curate, lăsau să se vadă degete lungi, frumoase… Mai doriţi ceva? – intervine ospătarul. Da, îi răspund. El e cu dumneavoastră? Ştiţi, nu e voie…, bîiguie ospătarul, uitîndu-se cu evidentă scîrbă la Radu Greceanu.
Vă rog, nu este cazul să vă îngrijoraţi, domnul este prietenul meu, îi răspund. Da, intervine rătăcitorul, sîntem prieteni încă din vremea în care Diogene…
Aha, îl ştiu, ăla care avea atelier în Şchei, ia loc, îi spuse ospătarul, făcînd un gest larg, în timp ce tocmai se îndepărta buimac de noi. Nici nu a făcut doi-trei paşi, că s-a împiedicat de un scaun, apoi a căzut dărîmînd două mese deodată. În timp ce se ridica ruşinat, cu nădragii sfîşiaţi în genunchi, cu mîinile însîngerate, ghinionistul se uită la noi spunînd că nu a vrut, că… Aţi văzut, m-a bătut Dumnezeu, dar nu e vina mea, patroana ne-a interzis să primim boschetari în restaurantul ei. Dar domnul este prietenul dumneavoastră, doamna Popa, nu e… Sigur, este prietenul meu, îi spun încă o dată, pentru a-l convinge că nu visează.
Radu Greceanu, spune rătăcitorul, luîndu-mi mîna pe care a atins-o uşor cu buzele. Acum sînt ceva mai curat, m-am spălat. Păi dacă sîntem prieteni, ne tutuim, nu? – îi spun. Da, sîntem prieteni. Iartă-mă! – adaugă, uşor jenat. Radu Greceanu e viu, trăieşte printre noi? – îl întreb, mai mult pentru ca să nu mă creadă mai naivă decît sînt. Este pe jumătate viu, a spus, zîmbind într-un anume fel. Iată cartea lui de identitate. Lasă asta, îi spun, uşor încurcată, pentru că da, documentul confirma.

Spune-mi, te rog, de cînd nu ne-am văzut, ce ai mai făcut, cum ţi-a mers? – îl întreb, pentru a schimba registrul. Ei, am făcut multe, mi-a mers bine, chiar foarte bine, a spus, prinzîndu-se în joc. Ştii, după evenimentele din ’89, în iulie ’90 am plecat în Canada. M-am stabilit în Edmonton. Atunci era foarte uşor, ne asimilau imediat, fără probleme. Acum, ştii, e puţin mai greu. M-am instalat repede. Fiind inginer petrolist, am găsit repede loc de muncă, am primit casă, imediat mi-au dat şi maşină, pînă cînd am prins puţin cheag. Distanţele mari, trebuia să mă deplasez… Emi, soţia mea, fiind filolog a găsit mai greu de muncă, dar a fost mai bine aşa, pentru că a avut timp pentru toate răsfăţurile din lume; plimbări, lectură, sport, studiu al noii lumi, căreia ne-am adaptat extrem de uşor… Eu cîştigam atît de bine, încît…
Ah, ascultă. Schubert, serenade… Îi plăcea Franz Schubert. Iartă-mă, o clipă… E-atîta de frumos, îmi vine să dansez… Nu s-a ridicat să danseze. Păcat, ar fi fost interesant. A ridicat privirea şi ca pentru sine, rostea şoptit: „Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă, să fug prin pădurea nebună, căzînd şi rîzînd, şi să-mi zgîrii obrazul, în scoicile voastre scorţoase… Mă bucur să-mplînt în toamna roşcată strigătul meu adînc, singuratic, sub bolţile pline de aer uscat, de foşnet de vînt, să fug, să cad şi să rîd pe pămîntul împodobit de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă!” Îţi place Nina Cassian?
Ei, datorită toamnei te-am întîlnit. Eu te ştiu, te-am mai văzut, dar nu am îndrăznit. Nu ţi-am spus, sînt braşovean, am stat puţin aici, dar asta-i altă poveste, îţi spun mai încolo. Acum vreau să mă bucur de frumuseţea toamnei braşovene, de întîlnirea cu tine. Dacă nu era timpul aşa de frumos, mergeam la Bucureşti, acolo mă descurc mult mai bine, acolo este Emi…

Te rog, opreşte-te. Îmi place Nina Cassian, îi spun, uşor tulburată. Tu eşti sub acoperire? – îl întreb abrupt. Ai tehnică pe tine, ai ieşit la „vînătoare”?
Nici vorbă. Oare de ce ştiam că te vei gîndi la asta? Pentru că eşti ziaristă, poate. Fii liniştită, sînt petrolist şi-atît. De fapt, acum nu mai sînt nimic, adică sînt un om liber, în felul meu.
Dacă-i adevărat ce-mi spui, înseamnă că eşti ţicnit.
Poate că ar fi mai bine, dar nu sînt ţicnit. Eu mă accept aşa cum sînt acum, or cel care este atins de tulburări psihice nu se mai acceptă nicicum, chiar de-ar fi mai bogat decît Patriciu, Dumnezeu să-l ierte. Dar cred că ai dreptate, la un moment dat am fost atins de nebunie. Cînd am pierdut-o pe Emi. Nu ţi-am spus. Pînă în ’97 ne-am petrecut vacanţele umblînd ca nebunii prin lume. America, Europa de Vest la care visaserăm atîta, Noua Zeelandă, croaziere, Alaska… În ’98, Emi s-a îmbolnăvit, iar în martie 1999, am pierdut-o pentru totdeauna, sau cine ştie, poate că nu, poate că ne vom revedea cîndva, undeva… Tumoră cerebrală. A fost cumplit. Cînd a înţeles că nu se mai poate face nimic, mi-a cerut să venim acasă, în România. A plecat într-un vis. Dormea. Eu o priveam, îi mîngîiam ochii, buzele, o sărutam şi… nu s-a mai întors.

Nu m-am întors în Edmonton. Cum să o fi lăsat singură? O vizitez des, îi duc frezii, îi recit din Nina Cassian, pe care o adora, îi fredonez serenade…
Nu m-am apucat de băut, cum ai crede, dar văzînd în jurul meu atîţia oameni bolnavi, săraci, vîrstnici neajutoraţi, copii părăsiţi, am crezut că este şi obligaţia mea să-i ajut şi i-am ajutat pe cîţi am putut, pînă în 2010, cînd am epuizat tot ce aveam. Am vrut să mă duc la mînăstire, dar mi-am dat seama că nu sînt vrednic. Omul moral îşi iubeşte semenii, cel obişnuit iubeşte bogăţia, îmi spunea Emi. Poate că nu este de acord cu ceea am făcut. Sînt convins că nu îi place văzîndu-mă cum supravieţuiesc doar, dar îi promit că-mi voi reveni, că voi fi aşa cum ştiu că că i-ar plăcea… Da, poate că ai dreptate, poate că sînt ţicnit, dar lacrimile oamenilor cad pe inima mea ca o ploaie acidă, spunea Emi… Am vrut doar să opresc ploaia.
Mă voi întoarce la viaţă. Îţi promit. Vrei o îngheţată?

M-a cuprins un fior. S-a înserat. Radu nu s-a mai întors. Bine că mîncase, măcar. Îi cer ospătarului nota de plată. A achitat prietenul dumneavoastră, îmi spune zîmbind mulţumit. Să mă iertaţi pentru… N-am ştiut. M-a rugat să vă spun că nu se poate întoarce, să-l scuzaţi, are o întîlnire importantă de care uitase, o să vă spună ‘mnealui…
Da, ştiu, are întîlnire cu viaţa. Din fericire, prietenul meu este punctual…
дачный деревянный дом фотоконтекстная реклама стоимостьwebsite seosmart case