Arhiva lunii octombrie 2014

Pentru o clipă de viaţă…

Cînd sîntem în stare de veghe, cei mai mulţi dintre noi sîntem suspectaţi că gîndim. Neîntemeiat însă, pentru că, în realitate, cei mai mulţi dintre noi încercăm doar să reproducem expresii, gesturi memorate, ale căror sensuri ori semnificaţii nu le-am descifrat, dar ne-au părut a fi culmea farmecului în materie de „socializare”. Drept urmare, spectacolul este nu doar dezagreabil, ci chiar deplorabil, insuportabil. Reale obstacole, care adîncesc dimensiuni de nedepăşit în comunicare. Şi-atunci, evadarea din cîrd, pare a fi salvarea ultimilor neuroni.

Habar nu am ce mi-a inspirat faptul că venerabila doamnă, care mi-a atras atenţia prin ţinuta simplă dar elegantă, tocmai renunţase la astfel de prezenţe în favoarea unei promenade. Dădea impresia că s-a refugiat în mulţime ca să uite ceva, ori să uite chiar de sine. Deşi părea a fi septuagenară, avea o postură zveltă, păşea uşor, de parcă s-ar fi aflat pe scenă şi aştepta apariţia partenerului, alături de care să evolueze într-un gen de dans figurativ. Fireşte, doamna X nu s-a lansat într-o reprezentaţie de balet, ci a continuat să meargă prin mulţime.
Fiind o altfel de prezenţă decît cele cu care ne-am obişnuit la acest segment de vîrstă, am ales direcţia sa de mers, păstrînd , fireşte, o distanţă rezonabilă. „Piesă” rară, „specie” pe cale de dispariţie – mi-am spus. Erudită, nu pedantă, privire limpede, caldă…

Prinsă în jocul imaginaţiei, aproape nici nu am observat că doamna X s-a oprit. Privea pădurea Tîmpei încărunţită de toamnă. Cromatica indescriptibilă a Tîmpei care se lăsa mîngîiată de lumina caldă a apusului, fascinaţia privirii care parcă se juca cu un dor, pacea interioară care se revărsa pe chipul ei… O secvenţă, pe cît de firească, pe atît de dumnezeiască. Interpreta parcă un rol. M-am uitat în jur să văd dacă nu cumva se trăgeau cadre pentru un film, să ies din perimetru. Nu, nu filma nimeni. Păcat sau… nu. Se derulau doar secvenţe de viaţă, amintiri, personaje…
După ce apusul şi-a consumat parada, doamna X a continuat să meargă, parcă plutea.
După o vreme, vraja s-a risipit, am ajuns într-un supermarket. Acolo, viaţa reală. Rafturi, produse, oameni grăbiţi, priviri golite de emoţii, de amintiri.
Păstrîndu-şi cadenţa, doamna X părea că ştia ce dorea. S-a oprit în faţa raftului cu brînzeturi, a luat un calup de telemea, a citit cu atenţie eticheta. Parcă ceva nu îi plăcea. A aşezat pachetul la loc, a verificat conţinutul portofelului, a ezitat o vreme, după care a luat un alt calup, a citit eticheta, l-a aşezat în coş, deplasîndu-se apoi încet printre rafturile la care doar privea.
Un tînăr care văzuse secvenţa numărării banilor s-a apropiat şi, fără ca doamna X să observe, a plasat în coşul ei o bancnotă de 100 de lei. Cînd a ajuns la casă, venerabila doamnă a văzut banii. Puţin mirată, s-a adresat tinerei de la casă, „Mă iertaţi, am găsit bancnota aceasta în coş. Nu ştiu cum a apărut, ce să fac cu ea?” Fata a privit-o mirată şi cu un zîmbet ironic i-a spus că sigur şi-a rătăcit propriii bani în coş. „Este exclus, nu sînt ai mei. Eu nu am avut atîţia bani la mine”. Amuzată, tînăra i-a spus că nu a văzut ca cineva să fi aruncat cu bani prin supermarket… „Bine, atunci îi las aici, pentru o clipă de viaţă”, a spus doamna X, introducînd bancnota în caseta transparentă, Hospice Casa Speranţei.

Într-adevăr, cînd sîntem în stare de veghe, unele gesturile pot scurtcircuita raţiuni contemporane.как построить канадский домכיסוי רכבотсрочкаRosava ВС-57 У-2

Mai du-te-n gîndurile mele!

Ori de cîte ori eşti epuizat, debusolat, trist sau deznădăjduit, te întîlneşti în taină cu un gînd care vine să te mîngîie, să te încurajeze, să îţi dea o doză de judecată cumpănită. Uneori ai şansa ca la întîlnire să vină gîndul bun, frumos şi înţelept, care îţi ascultă în linişte spovedania, îţi şterge lacrima care a uitat să cadă şi apoi dispare discret, pentru a face loc altui gînd, care să îţi dea povaţă, să te lumineze.
Nici nu apuci să spui Doamne ajută, că printr-o fisură a minţii dă buzna un gînd ţicnit care îţi sparge toate intenţiile, îţi însîngerează speranţele, îţi măcelăreşte neuronii, îţi striveşte toate sinapsele care-i stau în cale şi apoi o zbugheşte, penetrîndu-ţi cortexul cerebral, pe unde pătrunde o ceată de gînduri destrăbălate, care se tolănesc pe ultimii neuroni rămaşi în viaţă. Se aşează confortabil şi încep reprezentaţia.
Aparent în glumă, unul îţi demonstrează cum simulînd prietenia, onorabilitatea, poţi să fii cel mai periculos duşman. Altul te îndeamnă ca fiecare cuvînt să-ţi fie minciună. Un altul te ameninţă că vei muri sărac dacă nu vei învăţa să furi, să urăşti, să înşeli. Cel mai dezorientat vorbeşte singur, iar cel care părea mai potolit, începe să sforăie mai tare decît parlamentarii, dar măcar ăia dorm la serviciu, nu umblă brambura, ca zăludele astea de gînduri. După o vreme, unele îţi vor spune că vei fi un ratat nenorocit, că-ţi vor muri toate speranţele pe scara valorilor, că… În cele din urmă, rînd pe rînd dispar, iar tu rămîi mai dezorientat ca nicodată.
Cînd să zici că în sfîrşit ai scăpat, calvarul se transformă în prăpăd. Dau năvală peste tine emoţiile. Cu gîndurile te mai poţi înţelege cumva, cu emoţiile însă, greu o scoţi la capăt. Astea sînt nestăpînite – unele-s nevrotice, altele isterice, fac tumbe… Îţi epuizează ultimele resurse. Cînd, în sfîrşit, scapi şi de storcătoarele astea de puteri, încerci să te reconectezi la realitate.
În cele din urmă, iacătă apare şi speranţa. Prezenţă agreabilă, calmă, dar fermă, îţi expune oportunităţile de care dispui ca să evoluezi frumos.
Mai du-te-n gîndurile mele, inconştiento! Vezi ce talmeş-balmeş vei găsi şi pe urmă întoarce-te, dacă mai ai chef – îi strigi cu năduf.
Şi uite-aşa, ca în bancurile cu nebuni, ciclurile se repetă, iar tu ocărăşti aritmetica anilor.купить моноблоки hpwaterproof car cover philippinesсравнение поисковых системLR53

Estetica ratării

Tîrgul de antichităţi este o izbutită provocare pentru a conjuga în voie verbul „a-ţi imagina”. De pildă, încerci să-ţi imaginezi cui a aparţinut stiloul Crecks, ce amoruri o fi împărtăşit nobilul posesor, cîte doamne vor fi suspinat citind scrisorile expediate în taină. Cine a purtat, cu eleganţă, ceasul de buzunar, Junghans WW2. Dorurile cărei domniţe o fi străjuit statueta ecvestră „Flamenco”… Încerci să recompui ambianţa unor vremuri uitate, dar mai ales încerci să vizualizezi persoanele cărora le-au aparţinut aceste obiecte, pe care şi le permiteau numai reprezentanţii clasei privilegiate…

– Nu te apropia!, aud o voce care mă trezeşte din visare. Mă uit în jur să văd cui i se adresează bărbatul dinapoia mea, care peste puţin timp avea să-mi genereze o comoţie sufletească. Cu dumneata vorbesc – adaugă el.
 – E-n regulă, privesc numai, nu am atins…
 – Aceea este o comoară, trebuie atinsă cu dragoste, numai de către cunoscători. Este un instrument vechi…
– O spinetă?
 – De unde ştii dumneata, eşti muziciană?
 – Ooo, nu. Nu am atins cote atît de înalte, nu am studii în domeniul muzical, sînt doar o biată plasatoare la Teatrul de comedie… Cred însă că am văzut astfel de instrumente la Leipzig. Precis, acelea i-au aparţinut lui Johann Sebastian Bach.

Brusc, faţa i s-a luminat a zîmbet iar ochii i-au strălucit într-un anume fel. Cu gesturi elegante, şi-a aranjat pletele cărunte, a solicitat permisiunea unei probe, a cerut un scaun, şi-a flexat degetele de cîteva ori şi apoi a mîngîiat, la început cu tandreţe, claviatura îngălbenită, pentru ca mai apoi mîinile să pară o continuare a instrumentului. Capul pivota în cerc, corpul pendula uşor torsionat, înfăţişau fragmente din travaliul Genezei.
A susţinut un adevărat recital, interpretînd muzică veche, compoziţii din secolului al XVII-lea. Vibraţia, adîncimea, ecoul sunetelor… transmiteau o emoţie specială. Fantasia chromatica, Toccata şi cîte altele, doar de el ştiute. O călătorie intergalactică…
Cînd a încetat, asistenţa a aplaudat ca la sfîrşitul unui recital veritabil. Interpretul s-a ridicat, a mulţumit şi, pentru o vreme, toţi am amuţit.
În locul cortinei s-a lăsat tăcerea.

 – V-a plăcut?, mi se adresează într-un tîrziu.
 – Foarte mult. Vedeţi reacţia „spectatorilor”. Vă mulţumim.
 – De mult nu am mai alintat un instrument. Muzica este dumnezeire, îndumnezeire, dar în mine a intrat dracul şi nu-mi mai dă pace. Eu sînt rănitul care încă merge. Deşi am ochii umezi, văd foarte bine realitatea, dar prea tîrziu, am ratat totul. Sînt un ratat.
 – Iertaţi-mă, vă rog, rateul dumneavoastră nu este preocuparea mea, dar nu dezarmaţi, fiecare om are cel puţin un răsărit în viaţă. Nu cred că soarele dumneavoastră a apus. Nu am calitatea să fac aprecieri, dar e limpede că sînteţi un profesionist…
 – Sigur, nu aveţi de unde să ştiţi. Sînt absolvent al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, specializarea Instrumente cu claviatură –  pian, orgă, clavecin. Am vrut să dau scîntei, să ofer lumină…  Nu m-am supus judecăţilor, modelelor, vremurilor…
– Ştiţi cum este viaţa, uneori intervin obstacole, se adîncesc dimensiuni care par greu de cuprins, dar putem depăşi…
 – Nu am întîlnit obstacole, dimpotrivă, şansa a fost de partea mea, doar că uneori plătim cu viitorul unele confuzii, între ceea ce înseamnă aspiraţia către absolut şi abordarea vieţii ca un divertisment absolut. Nu mi-am dorit bogăţie monotonă, fără semnificaţii, însă dinamica evenimentelor m-a răvăşit, astfel încît mi-am abandonat calea. O moştenire consistentă a făcut ca după 20 de ani de studiu, de abandonări, de renunţări, dar şi de izbînzi, brusc, să devin frivol. Crezînd că în sfîrşit e vremea mea, că pot să fac din viaţă ziua lady, noaptea tîrfă, m-am aruncat cu nesaţ în crematoriul cotidian şi am devenit cenuşă.
Am călătorit, am văzut continente, am iubit femei, bărbaţi… Pentru a-mi confirma că nu le sînt superior, mi-am permis extravaganţe, m-am  alăturat personalităţilor plate, m-am abandonat viciilor – droguri, alcool, depravare. O vreme am fost prinţ, iar cînd banii s-au terminat…
 – Bine, dar aveţi potenţial, puteţi continua cariera. Presupun că oricînd…
 – Felul în care am abordat viaţa atunci cînd banii mi-au deschis orizonturi tentante este mărturie irecuzabilă a faptului că nu am disponibilităţi pentru un traseu de succes, aşa cum credeam în anii de studiu. În ciuda aparenţelor, sînt o javră de mahala. Am o recuzită romantică variată, în care cuvintele pasiune, aventură, iubire şi alte asemenea, depăşesc mult convenţionalul. Destinul m-a aruncat pe portativul naufragiaţilor. Sînt epava în format new age. Îmi consum existenţa în acordurile muzicii de cabaret ori de vodevil, dar cu final nefericit. Eu nu sînt unul. Eu sînt mereu altul, sînt unul dintre cei care nuanţează estetica ratării…
Sărut mîna, doamnă. Salutare, lume…
продвижение сайтовпродвижение сайтов недвижимостиgoogle key word search toolTexet TF-327