Arhiva lunii noiembrie 2014

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Şi bizonii plîng cîteodată

Într-o lume a cipurilor, în care până şi necuvântătoarele au „capsa de veghe” la ureche, nouă parcă ni s-au prăjit toţi senzorii. Alegeri vin, alegeri trec. Aleşii se petrec şi ni se intersectează doar la vreme de scrutine. După ce se văd sloboziţi în urne, gata!, iar se petrec şi noi tot cu buza siliconată rămânem, ca debutantele de pe centură – şi bătuţi, şi penetraţi, şi cu banii luaţi. Vai de mama cui ne-a făcut cu mutre de handicapaţi!
Aşa ne trebuie, doar am deprins lecţia decapitaţilor, că unde nu-i cap, vai de picioare! Vorba unui miliţian de la Poliţia TF, care, pe fondul unui val de gesturi suicidale comise de către deraiaţi ai sorţii, ne avertiza grijuliu: „Care vreţi să vă suicideţi pe calea ferată, aveţi grijă că s-ar putea să rămâneţi fără picioare sau fără cap şi după aia tre’ să trăieşti toată viaţa handicapat! Nu vă puneţi cu trenu’, că-i prost, n-are decât două clase! Nu vă râdeţi, că nimeni nu vă poartă de grijă şi nici nu vă plânge, că doar n-aţi murit în Afganistan! Credeţi că-i pasă cuiva de mortăciunile de la barieră?!”
Aşa-i, dom’ poliţist. Noi crăpăm aici, la noi acasă, unde nu se mai practică viaţa pe termen lung, pentru că şi acarul s-a aruncat de la înălţimea visurilor direct în haz-naua cu speranţe intrate-n putrefacţie şi nu mai are cin’ să schimbe macazul. De aia, în condiţii de criză economică generalizată, guvernanţii ne-au lăsat de izbelişte, îngrijoraţi fiind doar de o minoritate borşit de bogată şi imună la zbaterile plebei. De ce? Pentru că sărăcia este unealta ideală pentru manipulare şi stăpânire totală. Pentru că sunt direct interesaţi să gândim mai puţin, să trăim mai puţin, să luăm calea acarului.
Avem ce merităm, nu-i aşa? Numai că, fie şi handicapaţi cum ne cred, tot am înţeles că vine o vreme pentru toate. Crăpa-le-ar capul! Puţintică răbdare; şi bizonii plâng câteodată!

Din volumul Murim cu viaţa în braţe – Editura Pastel – 2010
продвижение сайтаcar cover traffic wardenдобавить сайт в яндекс каталогFulda Kristall 4×4

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Hapuri guvernamentale

Am constatat că este la modă propovăduirea apocalipsei economice. Să nu exagerăm! Totul e să fim pregătiţi. Nici o problemă. Noi, românii, chiar suntem dotaţi pentru orice… eventualitate. În ceea ce priveşte traversarea crizei, deprinşi fiind cu tranziţii îndelungate, avem reţeta la purtător şi suntem gata să o punem în valoare. Nefiind un secret de stat, compoziţia este la vedere.

Se ia un instinct viguros de suportabilitate, plus vreo zece duzini de iluzii, cărora li se adaugă şi o porţie dublă de toleranţă stropită cu un praf de copt neuronii. Se frământă cu picioarele, rar, apăsat şi fără întrerupere, de-a lungul a trei-patru generaţii, apoi se depune la loc ferit de ochii lumii.
Se acoperă cu un văl negru şi se lasă la dospit până-n amurgul delicat al raţiunii. Termenul de valabilitate este nelimitat.

Produsul, sub formă de hapuri inodore, incolore, are indicaţii terapeutice dintre cele mai diverse.
Se administrează, deopotrivă, atât pentru combaterea exceselor de demnitate, cât şi pentru inducerea stării de confort şi de stabilitate în perioadele de criză de orice natură.
Creşte considerabil gradul de suportabilitate la declaraţii mincinoase.
În combinaţie cu praf de tămâie, scurtează perioada de convalescenţă, atât la persoanele vârstnice, cât şi la copiii îndelung înfometaţi.
Stimulează rezistenţa timpanelor în campaniile electorale.
Anihilează reacţiile de revoltă în cazurile de încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului.
Scade apetitul de viaţă civilizată, iar atunci când situaţia o cere, asigură un sfârşit sigur şi rapid.
Dozele şi modul de administrare: se aplică fără prescripţii elaborate prin ordonanţe de urgenţă.
Reacţiile adverse: sunt anulate de forţele de reacţie rapidă.
Contraindicaţii: doar pentru sugacii poporului.

Din volumul Murim cu viaţa în braţe – Editura Pastel – 2010
дайвинг мальдивыпродвижение сайтов в гугладвокат юридическая консультацияKristall Supremo

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Tâmpiţii de serviciu ai clasei politice

Fără politică, omenirea ar fi fost condamnată la onoare. Cum însă onoarea este doar un pretext dinamic al aparenţelor, o autosugestie a ticăloşilor pentru a fi servită tâmpiţilor, specia născocită de Adam şi Eva defilează despuiată, braţ la braţ cu josnicia zădărniciţilor. Drept urmare, mărşăluind prin diverse politici, specia a scăpat în hârdăul crizei. Nu cea economico-financiară, despre care se tot rostesc diverse vorbe-îndemnuri spre autodistrugere, ci una morală, în care am păşit ireversibil, cu mult înainte de naşterile mamelor noastre. Rezultatul este vidul care a condus la generalizarea mediocrităţii şi a prostului gust.

Că viermilor trufaşi, cu false ţinute verticale nu le este ruşine, este deja un fapt binecunoscut. Ei sunt specia care trăieşte în concubinaj cu toate târâtoarele (târâturile!) alcătuite din glod şi cruci negre, ce stau de veghe morţilor fără demnitate. De aici încolo, totu-i criză! Dar cine să ia în seamă o asemenea abordare? Mai degrabă, drept pretext al vremurilor tensionate, exersăm lipsa de moralitate, iluzionându-ne că facem istorie! Numai că „istoria este o voce care face să răsune de-a lungul secolelor legile Binelui şi ale Răului. Părerile se modifică, manierele se schimbă, crezurile se ridică şi coboară, dar legea morală este scrisă pe tablele eternităţii”, spunea James A. Forude. Ei, şi? Noi am rămas ce-am fost, ba chiar mai jos. De aceea suntem tâmpiţii de serviciu ai clasei politice, iar pe tablele eternităţii vor rămâne doar scursurile răului, numele trădătorilor şi paroxismul asociat crizei morale.

Despre imoralitatea speculaţiilor, dincolo de orice limită a bunului-simţ, se va discuta în paralel ori peste rateurile pe care, abandonându-ne în intimitatea lirică a nepăsării, cel mai adesea le aplaudăm, ignorând că, în realitate, un trecut devine istorie doar atunci când generaţiile care se succed poartă amprenta evoluţiei.

Din volumul Murim cu viaţa în braţe – Editura Pastel – 2010

DSC_0011
продвижение сайта по москвецены на дайвинг в пхукетепосуда из россиимосква лапландия

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica amintirilor

Cînd dorurile te-ndeamnă să intri în odaia de protocol a amintirilor, opreşte-te pentru o vreme în pridvor, îngenunchează, rosteşte o rugăciune ş-apoi intră. Salută cuviincios, păşeşte cu grijă, ia loc şi aşteaptă. Priveşte, ascultă şi taci.
Încet-încet le vei recunoaşte. Unele-ţi vor aduce un zîmbet în colţul inimii şi-ai vrea să dai timpul înapoi. Altele te vor tulbura, au răni încă deschise… Oricum vor fi, a le căuta este un act de iubire. Amintirile nu au vîrstă, nu se măsoară în ani. Au însă două unităţi de măsură – zîmbetul şi lacrima.
Ascultă-le şi pe acelea pe care nu le recunoşti, au şi ele cîte o poveste interesantă, care, fie îţi va plăcea, fie îţi va fi de folos, sau îţi va genera efecte secundare cu rol profilactic…

Prima amintire, prima întrebare

Copilul vesel, care făcea primii paşi în gramatica vieţii, conjuga verbul „a fi”, învăţînd totodată, aritmetica anilor.
– Mama, dacă îţi spun cîţi ani am, primesc un leu?
– De la cine să primeşti?
– De la cine vrea să ştie.
– Poate că da, poate că…
– Poate că mă întrebi tu.
– Nu am mărunt.
– Mă duc să iau o napolitană şi-ţi aduc restul.
– Tu vrei să înveţi aritmetica anilor sau pe aceea a banilor?
– Ce-i aia aritmetică?
– Aritmetica este cel mai inteligent joc, pe care îl vei juca mereu.
– Tu joci aritmetica?
– Ştii, de fapt, aritmetica se învaţă şi…
– Bine, mă înveţi şi pe urmă te bat la aritmetică.
– Nu este chiar un joc, tu ştii deja aritmetica.
– Da, ştiu?
– Sigur.
– Hai să jucăm, dar cum, cine începe? Nu cred că ştiu…
– Uite, primeşti cinci lei. Mergi să cumperi o napolitană cu un leu. Cîţi lei primeşti rest?
– Mmm… Nu m-ai întrebat cîţi ani am.
– Bine, cîţi…
– Haaa, bravo mie! Am patru ani, voi primi rest patru lei. Tra, la, la…
– Să vii repede…
– Am patru ani, ce bine-mi pare! Am patru… Laaa, la, la…

Peste doar cîteva minute, pentru copilul vesel avea să se încheie brutal primul capitol al vieţii, pentru a deprinde de timpuriu, gramatica dorului.
– Ce-ai păţit, puiul meu? De ce plîngi? Te-a lovit cineva?
– … (plînge cu suspine)
– Te rog, nu plînge, spune ce s-a întîmplat. Ai pierdut bănuţii? Nu-i nimic, mai avem…
– Nu…
– Avem…
– Nu avem.
– Cum să nu avem? Ce nu avem?
– Nu avem tată. De ce toţi copiii au tată? De ce eu nu am tată? Unde este tata?
– Ştii… Te rog, iartă-mă…
– De ce plîngi, mama? Îţi promit, niciodată nu mai vreau napolitane. Strîngem banii şi cumpărăm un tată, aşa cum am văzut că are Alin… Vrei? Nu mai plînge…
– Puiul meu, nu putem cumpăra tată. Părinţii…
– Cum să nu putem? Eu de ce nu am? Vreau tată, vreau…
– Nu ştiu, nu am putut să-ţi spun… Ai tată…
– Nu-i adevărat, nu am! Unde este?
– Tatăl tău a plecat acolo sus, la îngeraşi…
– Da? Ce bine-mi pare! Imediat îl rog pe îngeraşul meu să mă ducă la tata.
– Ooo, nu! Te rog, nu. Te iubesc! Nu!
– Şi eu te iubesc, dar îl iubesc şi pe tata. Mergem împreună. Îl rog pe îngeraş să ne ducă pe amîndoi la tata.
– Semeni cu el, aş vrea să mai stăm, aş vrea să te văd mare…
– Mama, te rooog, nu mai plînge. Mă duc să îl rog pe îngeraş…
– Bine, rogă-l pe îngeraş să ne ajute aşa cum crede el că este bine pentru noi… Şi mie îmi este tare dor de el.
– Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Du-mă la tăticul meu…
путевки в тайланд пегассоздать сайт вконтакте бесплатноכיסוי לרכב ארבע עונותthunderbolt to displayport

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Vă rog, nu citiţi!

În ciuda faptului că este foarte apreciat, îmi repugnă limbajul licenţios, dar acum, aici… mă tem că voi ridica stăvilarele. Iertaţi-mă, nu citiţi, iar dacă chiar aveţi curiozităţi ori nemulţumiri, completaţi, vă rog.
Să fie limpede, îmi plac bărbaţii, nu tîrfele cu mustăţi defrişate de hachiţele andropauzei timpurii.
Îmi plac oamenii, chiar dacă oleacă ţicniţi, dar nu mai suport depravate proaste, nevertebrate, scîrboase, băloase care-şi pun fustele-n cap la fiecare intersecţie de mandate, cînd se schimbă garda la palate.
Ascultîndu-i, mi s-a blocat diafragma de greaţă.

Nici nu a scăpat bine dintre scrutine, că bietul sas a şi fost controlat la propriul tur, băgat la rotativă şi inventariat… româneşte.
Fireşte că ne pasă cine este Klaus Werner Iohannis. Ne interesează cum de îşi permite să fie mai înalt decît predecesorul.
Ce a făcut în prima excursie.
Pentru cine s-a născut.
Cînd a învăţat să meargă.
Cum a deprins vorbirea în cascadă şamd, etc., dar toate la momentul potrivit, cu decenţă şi cu profesionalism.
Toate televiziunile s-au aruncat ca surda-n tobe să afle ce flori a mîncat, cînd s-a culcat, de ce nu s-a sculat?
L-au controlat de viitoarea primă doamnă, l-au periat printre statistici.
Au intervievat vecini, colegi, rude, poliţişti, gropari, semafoare…
De două zile, din oră-n oră avem „noutăţi” cu privire la „miracolul de la Sibiu”, despre „tandreţea gigantului”…
Păi cum să nu ţi se scurtcircuiteze frumoasele intenţii?
Pînă cînd să depună jurămîntul, ne vom intoxica de protejatul Doamnei de fier a Europei şi drept urmare, vom cere anularea alegerilor, îl vom expedia în exil să vadă şi el cum este să stai la coadă pentru a te exercita la urnă, iar noi vom rămîne cum ni se potriveşte – între tururi…
африка килиманджароcar seat covers nissan micra 2009гриль сковорода отзывыReplay MZ22

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica prostiei

Colindînd prin strîmtorile timpului, în care adesea nu mă regăsesc, am hotărît să mă refugiez într-o ceainărie, să ascult freamătul celor care o populează şi să beau o cafea. Ştiu, sună amuzant să bei cafea în ceainărie, dar m-am emancipat şi eu, fac totul pe dos.
Intru, mă aşez şi răsfoiesc gînduri. Aromele, murmurul, climatul îmi stimulează imaginaţia şi trimit un gînd fix cu un secol în urmă, încercînd să identific persoane, dialoguri, subiectele care se dezbat cu privire la negoţ, politică, presă, moravuri…
Fascinant. Nimeni nu se grăbeşte, toţi sînt calmi, voioşi, de parcă ar fi la începutul vremurilor…

„Scuze, liber?” – mi se adresează un tînăr domn, care, cu maximă politeţe, mi-a spulberat visarea.
– Vă rog…
– Deranjez?
– Mmm, deloc…
– Mă iertaţi, plec.
– Cum doriţi.
– Toate mesele sînt ocupate. Stau aici, nu vă deranjez. Ce serviţi?
– Nimic.
– Nu se poate. Vă ofer ce doriţi.
– Vă mulţumesc, am comandat.
– Păi spuneaţi că nu serviţi nimic.
– Nu servesc, pentru că nu m-ar angaja nimeni. Sînt neîndemînatică, nu am studiile necesare, sînt cu capul în nori, aş uita comenzile… Şi pe urmă, recunosc, îmi place să fiu servită.
– Ca-n tenis…
– Nu, ca-n filme.
– Ca-n „Titanic”?
– Nu-mi simt sfîrşitul chiar atît de aproape…
– Sînteţi supărată?
– Nu, dimpotrivă. De ce? Arăt rău, ştiu…
– Exclus. Arătaţi ca-n filme…
– Scrieţi versuri, domnule?
– Extraordinar! De unde ştiţi?! Mă cunoaşteţi?
– Îmi pare rău, nu vă cunosc, dar ştiu că numai poeţii văd pomii înfloriţi şi toamna …
– Sorinel Clevean…
– Îmi pare bine. Trandafira Gîscă.
– Vaaai, ce nume frumos. Iubesc trandafirii. Gîscă… Gîsca este rudă cu lebăda. Graţioasă, elegantă, imaculată… Să ştiţi că vă dedic un poem.
– Vă mulţumesc, domnule Clevean.
– Spuneţi-mi Sorinel.
– Nu-mi permit.
– Uf, toţi ospătarii sînt proşti. Băi tîmpitule, de ce ai adus cafea? Adu-i doamnei Trandafira un ceai.
– Nu avem ceai de trandafiri – a bolborosit ospătarul, încercînd să-şi reprime zîmbetul.
– Nu-i nimic, aduci de muşeţel, de florile mărului…
– Domnule Clevean, eu am comandat cafea, prin urmare…
– Nu vă place ceaiul?
– Îmi place, dar prefer cafeaua.
– Ceaiul face bine, e sănătos.
– Din cîte ştiu, nu sînt bolnavă…
– Niciodată nu se ştie.
– Foarte tonic…
– Da, stimulează digestia.
– Nu suportaţi proştii, domnule Clevean?
– Vă referiţi la ospătari?
– Nu, în general.
– Mă indispun, mă descurajează, mă deprimă… Pe dumneavoastră nu vă enervează, doamna… Lebădă?
– Gîscă.
– În poemul meu veţi fi doamna Lebădă.
– Mă răsfăţaţi. Vă mulţumesc, domnule Clevean.
– Sorinel. Nu mi-aţi spus dacă vă enervează proştii.
– Atîta timp cît nu sînt obraznici, proştii sînt cele mai nevinovate creaturi, pot fi chiar foarte amuzanţi. Doar specia prostului inteligent, cu acumulări vaste, mă oripilează.
– Prost inteligent?!
– Da. Nu este o contradicţie în termeni. Cînd intelectualul rasat capătă buba la cap, face un act de eroism din cele mai josnice comportamente.
– Pe mine mă enervează. Peste tot dai de proşti.
– E-adevărat, prostia este invazivă, dar binevenită, uneori.
– Cum adică, binevenită?!
– Fără prostie nu am avea termen de comparaţie. Prostia pune în valoare inteligenţa onorabilă, creatoare.
– Invazivă… Ahm, exact ca trupele de ocupaţie. Ne invadează, ne cotropeşte, ne ocupă teritoriile şi… Senzaţional, cîtă dreptate aveţi. Gata, nu mă mai enervează proştii. Ador prostia. Voi dedica prostiei un poem. Mă duc să scriu. Mă duc să pun în valoare inteligenţa.
– Nu vă grăbiţi, sigur veţi reuşi un poem de… pomină. În zilele noastre, estetica prostiei este calea succesului.керамическую сковородуcopywriter or copy writerпосуда склад москваукладка ламината стоимость 1 кв м