Arhiva categoriei: Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Lista sufletului

Cînd auzi sunetul dorului cum se rostogolește în microcosmosul sufletului, ai nevoie de o compresă cu amintiri călduțe.

Nu din pedanterie, nici în scop terapeutic, ci dintr-un reflex aproape necunoscut, Olga s-a refugiat în solitudine pentru a cutreiera potecile trecutului, un trecut ce părea a fi situat între niciodată și veșnicie. Cuprinsă de combustia emoției revederilor îndelung amînate, era pe punctul de a saluta prima amintire, cînd, ding-ding-dong… Vrăjmașul fără de care nu mai putem trăi – telefonul.
– La mulţi ani cu sănătate/Să vă dea Domnul tot ce doriţi… La anu’ și la mulți ani! Bucurii, lumină, iubire, prosperitate! Anul 2016 să-ți aducă…
– Îți mulțumesc frumos, Radu. La mulți ani!
– Ești supărată? Te simți rău?
– Sînt cît se poate de bine. Eram la o întîlnire cu…
– Spuneai că vei petrece în familie. Ai ales alt program?
– Nu. Sînt cu ai mei, dar cînd ai sunat, tocmai eram la o întîlnire cu amintirile.
– Olga, ți-ai pierdut cipul? Ce întîlnire, ce amintiri? Este noaptea de revelion, lumea petrece iar tu hoinărești printre amintiri?!
– Dragul meu, noaptea trecerii într-un nou an este motiv de bucurie, dar presupune și un bilanț, o trecere în revistă a reușitelor, a rateurilor. Este momentul cînd îmbrățișăm amintirile lăsate de ai noștri plecați la stele.
– Olga, hai la noi. Te rog. Vin să te iau. Paul, fiul meu cel mic, tocmai mi-a spus că sînt socru mare, mi-a prezentat-o pe Delia, viitoarea noră.
– Felicitări! Să fie într-un ceas bun!
– Oh, după ce am văzut-o, am înghițit testamentul. Hai, vino să sărbătorim evenimentul.
– Care dintre evenimente? Logodna, sau… Aoleu, cum vei digera atîtea case, mașini, obiecte de artă… Mă tem că te paște o indigestie.
– Fii liniștită, doar nu crezi că am înghițit și declarația de avere…
– Radu, înțeleg și respect solemnitatea momentului, dar… Ne vedem la nuntă.
– Mă vrei? Mă iei? Mă accepți? Vei spune da?
– Radu, testamentul! Ești pe cale să intri în șoc anafilactic, cheamă imediat un medic. Nu poți, nu ai voie să ratezi nunta copiilor!
– Chiar dacă nu am fost coleg de școală cu Einstein, tot înțeleg ce spui. De ce mă respingi? Vrei să intru în refuz de hrană?
– Hm, după ce ai înghițit testamentul!?
– Înțeleg, dar nu voi putea să înghit și propria-mi biografie, ar fi inutil.
– Radu, în tumultul acestor Sărbători de iarnă, o persoană pe care nici măcar nu am întîlnit-o, dar pe care o cunosc de o mie de ani, mi-a trimis un mesaj copleșitor, un mesaj-postulat, firește, fără conotații amoroase, care conține și răspunsul pe care ți-l datorez: „…Sufletul are lista lui cu cei pe care-i recunoaște și-i alege. Și aleși rămîn…” Să mă ierți, dar n-a fost să fie.
– De-aș avea proprietățile păsării Phoenix, poate-aș năzui…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica unei aniversări

Viața, această narcoză seducătoare!
Supraviețuim într-o lume expandată. Destine parcurse cu sfîșieri, cu nebunie, rareori cu demnitate. Cu vicisitudini, cu nedumeriri, cu iubiri, cu rateuri, cu deznădejdi, cu mirare mai ales. Adaugăm desigur, năzuințe, izbînzi, derapaje, absențe, curiozități, exasperări, înfrîngeri, derute, regrese interioare, umilințe, autoconfesiuni, speranțe…

După o îndelungată analiză a prezentului, dar mai ales a viitorului, Olga s-a hotărît să se adreseze unui specialist.
– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, ia loc – îi spuse Andrei Gheorghiu, aparent absent de la această întîlnire, programată dealtfel.
– De obicei, voi doctorii spuneți sec: „dezbrăcă-te”. De ce să iau loc?
– Fă-te comodă, dacă dorești.
– Doctore, ești în pauza de masă, ori te-a atins aripa unei andropauze timpurii?
– Nici, nici. Sînt deportat într-un exil interior, într-o pauză de melancolie. Revin imediat.
– Scuze pentru deranj, mă reprogramez…
– A, nu, rămîi…
– Am rămas deja, mi-am făcut testul. E cert, sînt însărcinată.
– Felicitări!
– Mulțumesc, dar nu este tocmai ceea ce îmi doresc.
– Ai dreptate, felicitările vin ca o consecință a unei reușite, or, o ședință de amor nu este întotdeauna o izbîndă, nu-i așa?
– Pardon? Nu am venit la spovedanie. Amorul este problema mea, sarcina este problema ta, doctore.
– Ești în criză de paternitate?
– Sînt într-o criză existențială, nu mi-am dorit această sarcină. Nu vreau copil, prin urmare…
– Ahm, vrei să-i dai eject.
– Exact.
– Îmbracă-te.
– Îmi place, ești ludic, ca un delfin la întîlnirea cu omul, dar eu sînt aici pentru…
– Astăzi este ziua mea de naștere. Te rog, taci. Nu-mi spune la mulți ani. Ascultă-mă. Cînd ți-am spus că sînt deportat într-un exil interior, tocmai revedeam propria-mi foaie de parcurs. N-ai să crezi, dar nu am fost un copil dorit, și totuși, în ciuda tuturor demersurilor ucigașe, m-am întrupat și am ajuns pînă aici. Pentru că am venit din greșeală, nu mi-am sărbătorit niciodată nașterea. Te rog, fă-mi un cadou, păstrează copilul.
– Nu sînt malițioasă, dar ești țicnit, doctore!
– Desigur!
– Ești încă tînăr, ai sex-appel, îndrăznește!
– Am doi copii…
– Felicitări, să-ți trăiască!
– Ascultă, pruncul tău se află la granița ființei, acordă-i șansa la viață.
– Să-l condamn la viață, vrei să spui. Lasă gluma, eu am venit la obstetrician nu la psiholog.
– Ce este viața, Olga?
– Hm, evadări disperate spre libertăți efemere, risipiri… Să-ți ajustezi ființa mereu, fără intenția de a fi infailibil. Uneori am impresia că viața m-a uitat. Nici nu știu de cîte ori am ratat întîlnirile cu mine însămi, sau dacă totuși mi-am îngăduit astfel de tentative, habar n-am de cîte ori m-am autocenzurat încercînd să accesez doar episoadele izbînzilor, trăgînd cortina peste noaptea eșecurilor. Hai, gata joaca, exercită-ți profesia, doctore!
– Ai dreptate, realitatea este dură, nedreaptă, dar fascinantă uneori. Fiecare zi este un examen – zilnic, ceva din noi se transferă la cei cu care ne intersectăm. Deopotrivă însă, viața se-ntoarce ca un fluid într-un prezent care îmbracă viitorul în mantie de gală și astfel, cursa continuă.
– Starea de normalitate mi-ar fi deajuns, dar să știi, pentru mine viitorul va veni gol-pușcă și se va numi Andrei. Nomen est omen, doctore.
– Așadar, sărbătorim două veniri. Felicitări, doamnă!
– Estetica oricărei aniversări presupune viață, nu-i așa? La mulți ani, domnule doctor!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Trăim fără noi

Pregătește-te să mori demn, moartea nu durează cît viața…

– Bună seara, Alexandra.
– Seara bună, Ștef.
– Cum se vede moartea socială de la mansardă?
– La mansardă este tăcere, este întuneric… Poate fi și lumină… Mansarda îți induce siguranța că tu ești unicul viețuitor care potențează o succesiune de armonii deghizate într-o stare superioară de conștiință.
– Este tăcere, spui?
– Da, la mansardă, viața, ca și moartea, nu pot fi decît silențioase.
– Poate pentru că la altitudine, trupul ți-e făclia care-ncălzește-un rest de suflet ulcerat, pitit într-o sferă de iris.
– Taina-ntîlnirii cu îngerii…
– Ce anvergură afectivă ai în noaptea asta!
– Ți-e sufletul greu? Te-ascult, Ștef.
– Astăzi, cînd veneam spre casă, m-am întîlnit cu-un gînd care se rostogolea ne-ncetat…
– Norocul tău că nu te-ai întîlnit cu un sobor de preoți, ți-ar fi făcut toamna fierbinte.
– Crezi că mi-ar fi descris Infernul? Ești optimistă. Nu, era doar un gînd și era trist. Poate pentru că era singur.
– Solitar, ca orice gînd serios, nu?
– Prea serios.
– Arhivează-l.
– Nu pot, revine doar cînd are el chef.
– Dacă tot ai venit să-mpărțim noaptea, n-ai vrea să împărțim și gîndurile?
– Bine, dacă-ți asumi…
– Ce să-mi asum?
– Nu știu. S-ar putea să te tulbure.
– Hotărăște-te, e un gînd sau o taină?
– Nicio taină! E gîndul care m-a făcut să-nțeleg că trăiesc fără mine.
– Moartea în registru real! Prietene, gîndul tău e genial! Și totuși, pari cît se poate de viu.
– Încerc să mă renasc în fiecare clipă, Alexandra.
– De-aici deviza ta, “Dacă vrei să rămîi în viață, însoțește-te pînă la moarte…”?
– Poate, dar nu porniserăm de la propria-mi moarte, ci de la cea socială, nu?
– Știi, cînd nu gîndim, începe festinul cuvintelor.
– Cuvintele sînt cauza morții sociale?
– Mmm, cuvintele nerostite, mai ales… Conveniențe, succesiuni de întîlniri, contraste, aparente stări privilegiate, trădări, umilințe, capcane, compromisuri, dezamăgiri, conversații sterile, mistere, condescendență vulnerabilizantă, false competiții, șabloane deontologice artificiale, spaime deghizate-n ironii, simulări…
– Viață netrăită, stază socială…
– Trebuie să înveți să aștepți, dar așteptarea să nu fie pasivă.
– Nu găsești că este devastator să-ți consumi existența așteptînd un destin alternativ, ratînd condiția om, nu prin referință sociologică, ci spiritual?
– Ștef, am certitudinea că dincolo de demnitate, de bunătate, verbul „a fi” își încetează conjugarea și-atunci trăim fără noi.

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Răstigniri asumate

Prietenia înseamnă existență gemelară. Să simți la fel, să suferi la fel. Să descifrezi tăceri, să știi cînd „geamănul” este fericit, cînd este trist… Să știi ce-l doare, chiar și atunci cînd nu îți spune. Să îl cauți exact atunci cînd are nevoie. Să iubești și să dăruiești discret, necondiționat, cu tandrețe, cu onestitate, să lași liniștea să cheme viitorul.

– Alo. Eu. Dacă-mi îngădui, te salut, dacă nu, tac… Sărut mîna.
– Da, tu. Te contrasalut, Horia. Te-ascult.
– Bună dimineața. E ora patru, știi? Dormi sau încă nu te-ai culcat?
– Bună dimineața? Bine, cum spui tu.
– Știi, mi-e tare dor de Sorescu, de Blaga, de Nichita Stănescu, de Esenin, de Minulescu, de Shakespeare, de…
– … Nina Cassian.
– Nimeni, aproape nimeni nu mai vorbește despre ei. Oamenii au evoluat, vorbesc de Europa, comentează legi, vorbesc despre NATO, despre vreme, despre vacanțe, despre consecințele eclipsei, despre cîte-n lună și-n stelele verzi…
– Li s-o fi făcut dor de Caragiale, nu crezi?
– Dormi?
– Cred că nu.
– Pari somnoroasă.
– Nu. Sînt ușor emoționată pentru că am nimerit în capcanele dorurilor tale…
– Ai umor.
– Trenul vieții noastre pare să fi deraiat, în halta haosului.
– Ha haa haaa… Vorbești cu cel de-al treilea, cu cel care, deși nu va înțelege nimic din conversația noastră, trebuie să ne suporte? Hai, te rog, întoarce-te la dialogul nostru.
– Știi foarte bine că ador oamenii vii. Prezența unei fantome, fără nicio consistență, nu poate fi decît amuzantă.
– Bufon solemn!? Ha haaa…
– Mmm, ce-o mai fi făcînd Regele Lear?
– „Am să mor cînd o să vreau! Eu sunt regele! Eu hotărăsc!” E viu, își alimentează obsesiile!
– Sărmanii supraviețuitori, biete exponate prăfuite, uitate pe etajerele vremurilor! Nebunii shakespeariene… Hai să ne-ntoarcem cu fața spre lumină, Horia.
– Dormi?
– Nu, poate că visez…
– A murit Leo.
– Care? Cine este Leo?
– Prietenul meu.
– Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.
– Era prietenul meu secret.
– Era om, sau…
– Era prietenul meu cu suflet frumos, o minune a Creației. L-am întîlnit anul trecut, în septembrie, parcă. Stătea lîngă Poștă, lipit de perete privea cerul. M-a contrariat contrastul dintre ținuta și chipul lui – un savant îmbrăcat ca un sinistrat. Am făcut cîțiva pași… Nevoia mea de argument m-a întors din drum. Bună ziua. Vă pot fi de folos cu ceva? – l-am întrebat. Cura, ut valeas! Nietzsche spunea că din dragoste faţă de oameni, se întîmplă cîteodată să-l îmbrăţişezi la întîmplare pe primul om întîlnit în cale, căci nu-i poţi îmbrăţişa pe toţi: dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească… mi-a spus cu căldură-n glas și-n privire. De ce spui că trebuie să am grijă de mine, par bolnav? – l-am întrebat. Răspunsul lui a fost atît de amplu, încît l-am invitat acasă și am vorbit pînă în zori.
Simetriile confesiunilor sale verticale, fără lamentări, lipsite de accese de trufie, m-au tulburat. A fost magistrat. Și-a asumat răstignirile profesionale, a experimentat și rateuri, a fost învingător și învins, a simțit gustul astringent al vicisitudinilor, a trăit clipe de beatitudine, a iubit… Iubirea l-a devorat, l-a îngenuncheat, l-a anulat.
– Triumful eșecului… Răvășitor amurg! Unde s-a sfîrșit?
– În patul lui. A plecat liniștit…
– Cum adică în patul lui, nu era homless?
– După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic – cinam împreună, ne povesteam vesele și triste… Cînd se detașa de starea în care se afla, îi plăcea să recite din Sorescu, Blaga, Nichita Stănescu, Esenin, Minulescu, Shakespeare…
– Ahm, înțeleg…
– După o vreme, am hotărît să-l găzduiesc la mine. I-am spus că eu plec în Anglia la un curs și l-am rugat să aibă grijă de casă în lipsa mea.
– Din cîte știu, în urmă cu vreo cinci ani ai fost la specializarea despre care vorbești.
– Da, și ce bine că am fost, pentru că aveam ce să-i povestesc. Comunicam zilnic.
– Dar lipsea prefixul…
– Ei, am ales calea facebook. În urmă cu trei seri, la ora nouă, nu a mai apărut, conform programului stabilit. M-am gîndit că poate… Dar nu. La nouă și jumătate am sunat pe fix, nu a răspuns. Atunci am înțeles că a finalizat contractul. Am fugit acasă și într-adevăr, Leo… dormea.
– Tu unde ai locuit cît ai fost la… curs?
– În cabinetul meu.
– Acum unde ești?
– Acasă.
– Vrei să-ți recit ceva? Ceva ca rugăciunea?
– Vreau să-i mulțumesc lui Marin Sorescu pentru că nu dormi cînd dormi…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica ultimului zbor

Uneori, constatăm că scena pe care ne-am interpretat rolul a fost doar o pînză de păianjen, ca omul – rezistentă şi delicată, deopotrivă. Se-ntîmplă însă, ca înainte de a se fi consumat ultimul act, aparent inexplicabil, să cadă cortina. Apoi discret, silenţios, se desfăşoară parada amintirilor acompaniată de un recviem, ca un plîns fără lacrimi…

Salonul de spital în care intrasem pentru a vizita un fost coleg, devenit peste ani, bun prieten, duhnea a măcelărie de cartier, a sînge dospit, a sudoare de bovine căsăpite, cărora le-a fost ignorat pînă şi dreptul de a-şi negocia preţul propriei sacrificări.
– Bună ziua, domnilor!
Bună ziua, sărut mîna, bine aţi venit pe la noi. – au răspuns bărbaţii echipaţi ca-ntr-o piesă neterminată, de Cehov, plasaţi într-o izolare colectivă.
– Ne luaţi un interviu? – mă întrebă un descărnat fără vîrstă, pe obrazul căruia suferinţele au săpat riduri adînci, pentru curgerea lacrimilor.
– Ooo, nu, domnule. Am venit doar pentru ca să vă îmbrăţişez, să vă urez însănătoşire grabnică şi să…
– Alo, păi tu ai venit în vizită de stat, ori ai venit la mine? – îmi strigă Mihai, oarecum contrariat. Hai să te văd, curajoaso. Stai, stai, stai, nu mă pupa fără mască. Doar dacă ţi s-a făcut de un concediu medical prelungit, strînge-mă la piept şi ţi-oi da viruşi, bacterii şi toţi paraziţii sistemului de sănătate publică.
– Adevăraţii paraziţi sînt prin cabinetele parlamentare, guvernamentale, chiar şi medicale, pe alocuri, dar cei mai periculoşi sînt tot la Bucureşti, Mihai. Cei ai căror gazdă eşti, vremelnic, sînt inofensivi în comparaţie cu amintitele chicheriţe.
– Hai du-te, că nu te cred. Vezi că i-ai omis pe cei din „cabinetele” penitenciare, depozitaţi aşa, doar pentru cosmetizarea temporară a clasei politice…
– Ai chef de anecdote cu tîrfe politice, Mihai?
– Nu. Ai dreptate. Impostori jalnici, care ne-au trăit vieţile, coioţi devoratori de cadavre.
– Suporţi o invitaţie idioată? Vrei să ieşim, să visăm în ploaie?
– Ştii, cîndva, aş fi dorit să mă mut în viaţa ta, dar erai deja trofeul unui găligan cu şerpi la epoleţi şi cu privire de felină. Nu l-am urît, dar în fiecare dimineaţă îi frigeam, terapeutic, un pumn între ochi. Imaginar, fireşte. Nu, nu l-am urît, dar niciodată nu m-am vindecat. Unde este acum?
– A ieşit…
– … din scenă?
– …
– Înţeleg, în curînd ne vom revedea, aşadar. Îi voi plăti poliţa, ş-apoi îţi vom scrie cîte-un vers, pînă cînd poemul va reda povestea toată.
Că bine zici, hai să ieşim.

Ploaia încetase. Soarele s-a iţit de sub poala unui nor, atingîndu-ne cu blîndeţea Celui care ştie cînd să mîngîie sufletele-nlăcrimate.

– Ştii, desigur, la maturitate, omul se descoperă. Slavă Cerului că nu am ratat întîlnirea cu mine însumi. La prima vedere nu m-am recunoscut, dar încet-încet coabitarea cu insul din oglinda timpului trecut, a devenit suportabilă. Astfel a fost cu putinţă să primesc, nu cu resemnare, ci chiar împăcat, viza pentrul zborul final.
– Taci! Ascultă, Mihai…
– Ghemul negru zburător, care ţopăie pe ramurile mestecanului de la fereastra salonului, este prietena mea, e tare amuzantă. În ciuda limbajului frust al înfăţişării, mierla pe care o asculţi acum, cîntă adesea cu accent străin. Cînd este entuziastă, cîntă ca o ciocîrlie, cînd e apatică, se văicăreşte ca un piţigoi. Alteori, e pitulice, sticlete ori mormăie ca un grangur… Niciodată însă, nu se prosteşte ca un papagal. E adorabilă. Acum se alintă ca un canar, vibrează-a despărţire.
– Mihai, orice despărţire, poate însemna o regăsire.
Zbor lin, Prietene!
– Cînd mă voi întoarce, voi fi mesteacăn. Sînt sigur că mă vei îmbrăţişa, oriunde ne vom regăsi.
translate portuguesecar cover for 2007 nissan 350zвакуумные упаковщикиWSP Italy DUBAI W855

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica normalităţii

Nefericirea se hrăneşte cu zilele noastre, muşcă adînc din sufletele sîngerînde, devorîndu-le. Privită din altă perspectivă însă, nefericirea bine dozată, atent controlată, este o consecinţă a maturităţii, a evoluţiei. Nefericirea pune în valoare fericirea…

Tudor este un bărbat trecut de vîrsta amăgirilor. Un amestec, aparent bizar, de viaţă îndoliată, cu extaz ratat. Cînd jovial, tandru, jucăuş, cînd melancolic, abătut, fugit într-un dor îmbrăcat în fîşii de amintiri decupate din mantiile anilor. O Edith Piaf în variantă masculină, care zburdă pe portativul vieţii. Adesea ezitant, ba se bucură savurînd „La vie en rose”, declarînd lumii că „Non, je ne regrette rien”, ba se apleacă-a iertare, jelindu-se rugător, „Mon Dieu”… Impresionantă conjugare a continuităţii.

Nu eu am murit, ci oamenii au murit în mine – mărturiseşte Tudor, cu o aparentă detaşare.
De ce? Pentru că omul educat, manierat, iertător, sincer, blînd, echilibrat, grijuliu cu cei din preajma sa, pare neverosimil. – îşi răspunde cu amărăciune.
Pentru că omenia este catalogată ca fiind un act sinucigaş.
Politeţe, bună-cuviinţă? Pantomimă neizbutită!
Altruism, generozitate, grijă pentru aproapele tău? Suflet infirm!
Prea osteniţi de rateurile neasumate, deziluzionaţi de timpuriu, nu mai credem în solidaritatea lipsită de interese vicleane.
Se pare că cei mai mulţi dintre noi, nu ne putem asuma postura maturităţii… Am pierdut logica afectivă, simţurile ni-s anesteziate, gîndurile ni-s mutilate de cele mai degradante prezumţii.
Doar aripa morţii, care nu-şi întrerupe devastatoarea cursă, ne mai aduce la sentimente specific umane, nu pentru mult timp însă. Cînd vălul ei ne-atinge gîndurile, cuvintele-şi pierd semnificaţia pentru o vreme…

Care sînt cauzele acestor rătăciri? Vicierea omului transformat, aproape inexiplicabil, în bestie. Minciuna, impostura, egoismul, hoţia, ipocrizia, ticăloşia, duplicitatea, sînt arme letale, folosite adesea, fără nici o explicaţie plauzibilă. Ne place să credem că există oameni inferiori nouă. Credulii sînt aruncaţi în infernul talmeş-balmeşului contemporan.
De aici, alienarea celor mai mulţi. Desigur, puţini înţeleg că însingurarea nu este atributul dezaxasaţilor, ci decenţa artiştilor. Că solitudinea este nobleţea îngerilor.
Da, singurătatea este pelerina care acoperă cicatricele sfîşierilor marilor performeri.
Singurătatea metamorfozează sacrificiile în capodopere.

Desigur, Tudor are dreptate, sîntem într-o gravă eroare de percepţie a semenilor. Pe vicleni îi tratăm cu amabilitate, faţă de cei ticăloşi manifestăm elocinţă. În vecinătatea mitocanilor care ne ofensează, simulăm discreţie, cuminţenie, calm, chiar respect. Celor demni de respect, le oferim toată ignoranţa din dotare.
Fără nici o îndoială, sîntem pregătiţi temeinic pentru a ne refugia în zoologie. Estetica normalităţii este iremediabil afectată de boala speciei nevaccinate…
купить смартфон 4gадвокаткупить хорошие кастрюлиMichelin Latitude Alpin LA2