Arhiva categoriei: Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

Estetica omului…

… pe cît de complexă, deopotrivă de simplă.
În aparenţă puternici, oamenii răi sînt vicleni, sfidători, insolenţi şi paradoxal, absenţi din propriile existenţe.
Adesea, percepuţi ca fiind nătăfleţi, cei buni sînt timizi, modeşti dar strălucitori. Spirite generoase, în gîndurile cărora poposesc îngerii.

Sîntem neobosiţi în a-i cataloga pe cei cu care interacţionăm, într-un fel sau altul, trecînd autocunoaşterea la omisiuni. Or, dacă nu ne descifrăm pe noi înşine, cum ar fi oare cu putinţă să-i înţelegem pe semenii noştri?
Oricît ni s-ar părea de ciudat, nu ne aparţinem, decît în măsura în care ne dăruim necondiţionat.
Sprijinindu-i pe cei de lîngă noi, în realitate, ne salvăm pe noi înşine, îmbogăţindu-ne. Un gest, un cuvînt, se pot constitui, adesea, într-un suport izbăvitor şi viaţa continuă…
Solidaritatea bazată pe valori pozitive, este atributul frumoşilor învingători.
эффективное продвижение сайтакак выбрать вок сковородупроверка сайта на тицReplica PR045

Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

Persoana cea mai enervantă, cea mai naivă, cea mai nonconformistă şi cea mai insuportabilă pe care am cunoscut-o de-a lungul şi de-a latul călătoriei mele prin viaţă, este nimeni alta…, eram să spun. Dar nu, acesta este un şablon verbal, uzitat exasperant, în devastatul jurnalism contemporan, care mă scoate din apele teritoriale.
Reformulez. Cea mai nesuferită persoană pe care o cunosc, mărturisesc, sînt chiar eu. Asta nu înseamnă că m-am plictisit de mine. Nici vorbă. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere rarele întîlniri cu mine însămi. De ce? Pentru că ador să mă privesc şi apoi să mă cert cu asprime şi cu obiectivitate mai ales, deşi, recunosc, uneori am încercat să-mi servesc cîte o minciună, dar ce să vezi, vin val-vîrtej amintirile, însoţite adesea de conştiinţă, care-mi aplică, invariabil, corecţii cu bobîrnace în tîmpla dreaptă, pentru a-mi struni imaginaţia.
„Alo, madam, te crezi la televiziune, ori scriind eseuri, sau Doamne fereşte, ai luat-o razna de tot şi-ţi închipui că eşti la tribuna Parlamentului!” – mă dojeneşte precipitată, Conştiinţa.
Iertaţi-mă, am greşit, nu mai fac, onorabilă Doamnă. – replic jucăuş, dar cu gheara ruşinii înfiptă-n jugulară.
„Cum adică, ai greşit? Recidiva se pedepseşte mai aspru decît tentativa!” –mă avertizeză o tînără amintire.
Pardon, tu eşti mică, nu cunoşti raportul cauză-efect. Prin urmare, nu mă agasa, du-te-n memoria mea! – îi răspund pe un ton şăgalnic,
„Lasă ironiile, ne ştim de cînd erai copilă. De-atunci am fost martoră la geneza a milioane de surate.” – îmi replică o altă distinsă amintire, atinsă de vîrsta senioratului.

Bine, bine, nu vă aprindeţi. Toate îmi sînteţi dragi, chiar şi cele a căror existenţă face să-mi cadă o lacrimă. Vouă vă datorez puţina înţelepciune, voi mă însoţiţi cu discreţie, oriunde aş fi. Datorită vouă revăd oameni dragi, ori de cîte ori dorurile-mi taie respiraţia. Tot vouă, vă mulţumesc pentru că retrăiesc întîmplări care mi-au luminat existenţa.
Oamenii apreciază că amintirile sînt frumoase ori urîte. Eroare.
Sînteţi deopotrivă de preţioase. Fiecare clipă, fiecare zi, orice gest, întîlnire, cuvînt, privire, sentiment, mîngîiere…, se transformă ireversibil, în numele vostru.
Pentru ca să vă recunosc, eu vă împart în albe şi roşii. Cele albe sînteţi îngerii mei, iar cele roşii, călăuzele care nu mi-aţi permis reeditarea greşelilor. Chiar dacă unele mă bucuraţi, iar altele îmi generaţi suferinţă, regrete sau mă faceţi să mă ruşinez, vă iubesc deopotrivă. Sînteţi tezaurul pe care nu mi-l poate lua nimeni.
Graţie vouă, nu pot, nu vreau să fiu ca lumea.
Ştiu, asta înseamnă că sînt anapoda. Ador această ipostază, de aceea admit complicitatea voastră, pentru care vă mulţumesc. În compania voastră voi îmbrăţişa viitorul, care vă va aduce albe surate, spre a-mi completa patrimoniul spiritual.כיסוי חיצוני לרכב רכבбланк декларации о доходахгрильзащитная пленка для телефона

Estetica iubirii

Iubirea nu are unitate de măsură, este o formă de exorcizare care ne ajută să ne depăşim condiţia, să ne purificăm.
Iubirea este desaga pentru cursă lungă, cu ea traversăm viaţa, cu speranţă.
Este cea mai nobilă formă de restituire – am primit viaţă, am primit educaţie, am fost călăuziţi… Toate ne-au fost dăruite cu generozitate, cu dragoste, mai ales.

Cui prodest? Dacă vom crede că ne foloseşte doar nouă, este o formă gravă de egoism, care se va transforma într-un rateu pustiitor.
Îmi declin orice competenţă, dar ştiu de la autorităţi în domeniu, că iubirea nu este persuasivă, nu se simulează, nu presupune frivolităţi, ci dimpotrivă. Iubirea este reciprocitate, unitate, altruism, decenţă a limbajului, bună-cuviinţă, bună-credinţă, onestitate, o doză de inocenţă nealterată, un dram de umor, cultură a comunicării dar şi a tăcerii, solidaritate, virtute, în special.
Vă implor, nu invocaţi rima virtuţii, „…s-avem bani, s-avem ce… mişca”. Ştiu, este tentant, eşti „cool”, dar vulgarizînd ce este mai înălţător, poceşti viaţa care te va răsplăti pentru asta, cu bocete în rafale şi-n loc să te căieşti, te vei plînge că cineva ţi-a făcut vrăji, că ţi-a distrus erosul în pijama. Or, adevărata vrajă este să te gîndeşti la efectele pe care le generezi asupra celor pe care pretinzi că îi iubeşti.
Nu iubi doar materia, iubeşte miracolul om! Încearcă să fii darul sacru din viaţa celor cu care te intersectezi. Leapădă „ochelarii de cal”, abandonează prejudecăţile, pasiunea toxică, generatoare de suferinţă, de fisuri, de ură malignă, la un momentdat.

Dincolo de adolescentinele tornade hormonale, care dezlănţuite din lipsă de educaţie, pot avea consecinţe devastatoare, iubirea care nu se năruie în propriul consum, presupune responsabilitate, iertare, sacrificiu asumat, depăşirea unui şir, mai lung ori mai scurt, de dificultăţi, răbdare, dăruire necondiţionată.
Dacă iubirea ar fi doar sexualitate, atunci, în mod fatal, toţi şi-ar lua lumea-n cap şi ar divorţa atunci cînd producţia hormonală intră într-un firesc declin.
Aşadar, riscurile de a trece de la pasionalitate fulgurantă la banalitate sînt numeroase şi adesea greu de evitat, dacă afectivul este asimilat doar erosului. Alternativa, rămîne înţelepciunea, care dizolvă harababura erotică.

Prin urmare, omul se îmbogăţeşte prin diverse forme de iubire. De la iubirea de Dumnezeu, la care ne raportăm necondiţionat, la iubirea părinţilor, care ne badijonează rănile, la aceea a rubedeniilor, care ne este refugiu sau fugă, pînă la iubirea aproapelui în care investim pînă la sfîrşit. Desigur, putem adăuga iubirea de ţară, de neam, putem ignora iubirea în exces a valorilor materiale perisabile. Putem…
Iubirea prietenilor însă, este cea mai de preţ.
Dacă iubirea de cuplu te scoate, cel puţin parţial, din lume, iubirea pe care o implică prietenia spirituală, te scoate în lume. Așezată pe afinități nobile, bunătatea prietenilor este superioară bunătății noastre. Oricît de nevolnic ai fi, prietenul te acceptă fără tratative, te iartă, îţi ascultă fără exigenţe spovedaniile, îţi este sprijin discret, mângâiere, încurajare, îţi acceptă insuficienţele existenţiale.
Alături de prietenii care te poartă în suflet cu aleasă preţuire, eşti invincibil iar estetica iubirii devine model.рейтинг поисковых запросовадвокат адвокатстреппинг лента купитьWSP Italy MURANO W1854

Şi eu am fost om, da’ a-nceput să-mi treacă…

Cînd ţi se face dor tine, priveşte în jur şi vei înţelege că oamenii se duc…

– Înfuleci, hai? Tu de ce ai dreptu’ să mănînci şi eu, nu?
– Pentru că eu muncesc iar tu, nu.
– Ţi-a spus ţie Parlamentu’ de ce nu muncesc?
– Nu, dar ştiu.
– Hai, du-te, nu mă dezinforma… Spune drept, de ce? Spune tot…
– Pentru că nu-mi pasă de tine, pentru că tu nu exişti pentru mine, pentru ei, pentru noi…
– Hai că eşti dusă cu marfaru’…
– La export, vrei să spui?
– Nu, nu, nu. Nu ţi-s toate gîndurile acasă, eşti cam tra-la-la…
– Pardon? Cred că ai dreptate. De unde ştii că mi-au fugit gîndurile de-acasă?
– D’aia, că toată lumea zice că io-s vinovată pentru că am ajuns în halu’ ăsta, fără muncă, fără casă, fără nimeni pe lume, iar tu recunoşti că nu-i pasă nimănui de mine. Să mor io, că eşti nebună!
– Şi-ţi pare rău?
– Ştii ceva, dacă vrei să mă pui la cerşit, să ştii că nu-ţi merge cu mine, au mai încercat şi alţii să mă „vămuiască”. Nţ, cară-te, că chem caraliii! O faci pe nebuna, hai?
– Nu, poate că chiar sînt.
– Ha-haa-haaa… Cară-te, am spus!
– Imediat, dar primeşte, te rog…
– Bani?! Săr’na! Să-ţi dea Dumnezeu şi Maica Precista…
– Roagă-te să-mi dea minte şi-atît. Ai grijă de tine.
– Stai, nu pleca. Îţi dau banii înapoi dacă-mi spui cine eşti, de unde vii şi ce ai în căpăţînă.
– Eu sînt eu, vin de unde vii şi tu, iar în căpăţînă-mi fierbe mînia.
– Cin’ te-a supărat, spune-mi mie, că-mi chem pretenii şi-l facem pe ăl de ţi-a schimbat macazu’, da’ să fie clar, nu-ţi mai dau banii înapoi.
– Sîntem mulţi.
– Ce, şi tu ai gaşcă, cum adică eşti mulţi?
– Eu şi alţii ca mine sîntem vinovaţi pentru că tu eşti aici.
– Iar începi? Du-te dracului! Io sînt cum mă vezi, pentru că nu m-am culcat cu şefu’, pentru că mi-am iertat bărbatu’ cînd m-o-nşelat, pentru că am făcut împrumut la bancă pentru cumnatu-meu, care m-o făcut de-am rămas fără casă…
– Te rog, nu plînge.
– Lasă-mă-n pace, am uitat să şi plîng. Acu’, că mi-a venit, lasă-mă, poate mi-oi mai desfunda sufletu’ .
– Iartă-mă, nu am vrut să te tulbur.
– Tu eşti om, sau ce?
– Nu ştiu, am unele îndoieli. Oamenii sînt de folos, or, eu sînt ca toţi ceilalţi…
– Poate nu-ţi vine să crezi că şi eu am fost om, da’ de cînd îs pe drumuri, a-nceput să-mi treacă…
– Iartă-ne, nouă ne-a trecut. Tu ai rămas om…
– Să mai vii pe-aici, da-ntîi să te duci la doctor. Păcat de tine…
– Păcat de oameni.
– Degeaba, nu-ţi mai trece…
каркасный дом с гаражомстрейч пленка машиннаяles accumulateurs pour les sextoysкак выбрать фонарик

Estetica sufletului

Sufletul este asemeni timpului, îl consumăm dar nu îl vedem.
Sufletul este felinarul care ne luminează drumul de zi şi de noapte. Timpul este simfonia care îl acompaniază.
Cînd felinarul se stinge, simfonia-şi consumă ultimele acorduri.
De la o vreme, gramofonul timpului meu dă semne de epuizare, zgîriind discul uzat al trecerii mele şi brusc, m-am hotărît să fiu tandră, să-mi invit sufletul la o vorbă de taină.

– Iată-mă, suflete, sînt a ta toată. Arată-mi unde am greşit, dojeneşte-mă ş-apoi iartă-mă, dacă mai poţi.
– Te-aştept de-o viaţă, gazda mea rătăcitoare. M-ai lăsat singur, adesea în bezna jertfei. Am multe să-ţi spun. Acum taci şi ascultă-mi „spovedania”, de vei răbda.

De cînd te locuiesc, mi-ai lepădat în cale toate sfîşierile tale, toate dezamăgirile, şuvoaie de lacrimi lăuntrice, doruri reprimate, vise abandonate, amărăciuni acumulate, înfrîngeri, regrete.
De cîte ori ai avut chef, m-ai împovărat cu amintiri dulci-amare, cu eşecuri, cu strigăte înăbuşite, cu emoţii, cu spaime, cu frustrări, cu scrîşnetul rateurilor.
De-atîtea ori am plîns, văzîndu-ţi neputinţa de a fi de folos semenilor tăi.
M-ai învăţat să ascult balada durerii în singurătate, în vreme ce tu te refugiai în focul vieţii care te mistuia.
M-ai expus în toată goliciunea, tuturor intemperiilor care m-au devorat.
Pentru că nu m-am îndurat să te părăsesc, de-atîtea ori am asistat neputincios la morţile şi la învierile tale.
Eu îţi ofeream primăvara, tu mă izgoneai în viscolul iernilor din mintea ta.
Adesea, crezîndu-mă naiv, ai lăsat să fiu rănit, pentru că nu te mai saturi să asculţi istoriile destinelor frînte. Ai conjugat dureri, ai metabolizat pierderi, întunecîndu-ţi calea, sfîşiindu-mă.
M-ai oferit ca pe o pradă, m-ai îndatorat cu un oftat pentru fiecare greşeală a ta, a lor, a oricui…
Eu ţi-am dăruit viaţa, tu mi-ai oferit iarmarocul morţii porţionate-n zile rănite.

Mi-e dor de tine, nu mă mai abandona. Tu eşti odaia mea caldă. Te rog, mîngîie-mă cu un gînd frumos. Nu-mi doresc daruri de la tine, ci doar o minimă igienă – linişte, un zîmbet cald, nădejde-n Dumnezeu şi-o rază de cuget curat.
Te-am iertat de-atîtea ori, pentru că te iubesc. Ţi-am iertat lacrima vărsată pentru zbaterile vieţii. Ţi-am iertat rătăcirile, ţi-am iertat îndoielile.
Ridică-te! Fii echilibru, bucurie, iertare, bunătate. Fii iubire şi nu te voi părăsi curînd.
Fii sprijin, fii pace, fii alinare, fii armonie.
Făureşte cu răbdare estetica sufletului tău, care te va locui pînă cînd îţi vei fi parcurs calea.
как готовить пастустатья 190 ук украины мошенничествопродвижение googleRitmix FMT-A710

Estetica singurătăţii

Cînd este izbăvit de speranţe, cînd nu mai are cu cine să împartă tăcerile, smerindu-se, omul se înalţă în autoconfesiune, pentru a-şi mărturisi cu detaşare, izbînzile, căderile, rateurile, proiectele.
Pentru a reînnoi însă contractul cu viaţa, se impune un bilanţ riguros al foii de parcurs, ceea ce implică virtute, probitate, dar mai ales singurătate. Numai în singurătate îl poţi descoperi pe Dumnezeu, ceea ce poate fi o baie de frumuseţe.

Alo, păi de ce aprinzi lumînări doar pentru morţi? Aprinde şi pentru vii, ce ai cu ei sau nu-ţi mai aparţine nici unul, i-ai deportat pe toţi în trecut şi i-ai abandonat acolo? – aud că strigă cineva, cu glas baritonal.
Neştiind cu cine vorbea răzvrătitul, am făcut o închinăciune şi am plecat.
Hei, hei, heeei, te faci că nu auzi, femeie păcătoasă. – continuă omul mînios. Mă-ntorc, să văd cui îi adresa dojana. În biserică nu mai era nimeni, astfel încît nu mi-a fost greu să constat că păcătoasa eram chiar eu.
– Pentru că aşa vreau, creştine. Pentru că tot ce este viu, mai devreme sau mai tîrziu, se transformă-n amintire, pentru că va fi în mod absurd, trecut. Pentru că… Dar ce vă pasă dumneavoastră de viii mei, vi-s rude şi nu am aflat eu? Sau poate că nu aţi vîndut suficiente lumînări astăzi…
– Vă rog, nu vă mîniaţi, e păcat, sîntem într-un lăcaş sfînt. Eram curios care este motivul pentru care aprindeţi lumînări doar morţilor.
– Poate că sînt căzută în regnul animal ori în cap, sau poate că-s fugită în trecut, sau poate că astăzi este ziua morţilor mei.
– E clar, veniţi din lumea bună…
– Iertaţi-mă, chiar atît de rău arăt, am înfăţişare de infractoare?
– Nici vorbă, dar am observat că numai cei sus-puşi încalcă toate normele, scrise ori nescrise.
– Din păcate, aveţi dreptate. Personal, îmi repugnă bogăţia, domnule. Unde este bună-stare excesivă, duhneşte a lacrimi dospite, a hoţie, a sudoarea sinucigaşului, a destine mutilate, a umilinţă, a degradare, a penitenciar, a ruină şi a moarte, în cele din urmă.
– Să ne-nţelegem, nu toţi bogătaşii au furat.
– Desigur, nu. Doar cei care au putut. Sărăntocii ar fi jecmănit şi ei, dar nu au avut acces la caltaboşul naţional.
– Sînteţi foarte supărată.
– Nu, sînt doar prezentă în realitate.
– Pardon, ceva nu-i normal la dumneavoastră.
– Ştiu. Prefer să fac o impresie proastă decît să dezamăgesc.
– Scuzaţi-mă, nu la psihicul dumneavoastră făceam referire, ci la modul în care percepeţi lucrurile.
– Sigur că primesc scuzele, nu aveţi nici o vină, dar vă asigur că nu gîndesc cu aparatul digestiv, nici cu sistemul endocrin, ci cu papilele gustative… Am un gust amar.
– Cînd vi s-a făcut ultima declaraţie de iubire?
– În urmă cu o săptămînă şi după cinci minute, brusc, omul a murit.
– Excelent! Pentru el aţi aprins lumînare la cei morţi?
– Nu, pentru următorul care-mi va spune că mă iubeşte.
– Ei, bine, vă iubesc. Nu este o tentativă de amor, ci dragoste pentru frumuseţea…
– Suficient. Vă mulţumesc. Nu vă entuziasmaţi, trec foarte rar pe la biserică, prin urmare, vă asigur că veţi veşnici în beznă.
– Are cine să mă plîngă, să mă pomenească şi să-mi aprindă lumînări, chiar dacă am ales pentru o vreme, singurătatea.
– Foarte frumos.
– Vi se pare interesant?
– Nu, găsesc că este absolut normal. Singurătatea poate birui rînduiala firii.
– Aşa cred şi eu, de aceea m-am izolat de familie. Am multe păcate. Am decis că trebuie să mă despovărez. Vin la biserică, mă rog, ţin post, citesc Sfînta Scriptură, încerc să fiu de folos oamenilor necăjiţi.
– Cum definiţi singurătatea.
– Nu am o definiţie. Am înţeles însă, că din singurătate omul se întoarce îmbunătăţit. Sînt convins că veţi fi de acord cu mine.
– Mă tem că vă înşelaţi, adesea nu mai sînt de acord nici cu mine.
– Nu mă înşel. Spuneaţi că vă repugnă bogăţia. Ei bine, vă confirm că aveţi dreptate. Sînt bogat şi cu toate că nu am furat, am simţit toate consecinţele pe care le-aţi enumerat. În plus, am minţint, am nedreptăţit mulţi oameni. Am fost parşiv, am generat ruină în jurul meu, pentru ca eu să prosper. Un fost coleg s-a sinucis din cauza mea. Am mărturisit acest lucru, dar nimeni nu mă crede. Sub aparenţa unei evoluţii spectaculoase, famila se năruia. Toţi erau preocupaţi să consume, să se distreze, să… involueze spiritual. Conştientizam aceste aspecte dar nu puteam să mă opresc din drumul meu, pînă într-o zi, cînd mi-am pierdut fiica într-un crunt accident rutier. De atunci, aprind lumînări doar pentru morţi…
– Pocăindu-vă, însingurîndu-vă, credeţi că veţi recupera ceva din pierderile suferite, sau că veţi îmbunătăţi vieţile nedreptăţiţilor dumneavoastră?
– Nu. Cred doar că din singurătatea pe care am ales-o, mă voi întoarce despovărat de păcate şi umil spre a fi util.
– Nu vă temeţi că veţi descoperi estetica singurătăţii la revedere, nu la despărţire?
– Nu, şi vă spun de ce. Poporul nostru îşi creează propriile victime, pentru ca mai apoi să aibă ce să jelească. Chiar dacă foarte tîrziu, am înţeles că exact aşa am procedat eu cu cei din preajma mea. Mă voi întoarce la înalte şi nobile dimensiuni şi nu voi mai fi singur niciodată.
продвижение в интернете сайтагугл продвижение сайтаsun canopy car seatотдых финляндия хостелы

Estetica amintirilor

Cînd dorurile te-ndeamnă să intri în odaia de protocol a amintirilor, opreşte-te pentru o vreme în pridvor, îngenunchează, rosteşte o rugăciune ş-apoi intră. Salută cuviincios, păşeşte cu grijă, ia loc şi aşteaptă. Priveşte, ascultă şi taci.
Încet-încet le vei recunoaşte. Unele-ţi vor aduce un zîmbet în colţul inimii şi-ai vrea să dai timpul înapoi. Altele te vor tulbura, au răni încă deschise… Oricum vor fi, a le căuta este un act de iubire. Amintirile nu au vîrstă, nu se măsoară în ani. Au însă două unităţi de măsură – zîmbetul şi lacrima.
Ascultă-le şi pe acelea pe care nu le recunoşti, au şi ele cîte o poveste interesantă, care, fie îţi va plăcea, fie îţi va fi de folos, sau îţi va genera efecte secundare cu rol profilactic…

Prima amintire, prima întrebare

Copilul vesel, care făcea primii paşi în gramatica vieţii, conjuga verbul „a fi”, învăţînd totodată, aritmetica anilor.
– Mama, dacă îţi spun cîţi ani am, primesc un leu?
– De la cine să primeşti?
– De la cine vrea să ştie.
– Poate că da, poate că…
– Poate că mă întrebi tu.
– Nu am mărunt.
– Mă duc să iau o napolitană şi-ţi aduc restul.
– Tu vrei să înveţi aritmetica anilor sau pe aceea a banilor?
– Ce-i aia aritmetică?
– Aritmetica este cel mai inteligent joc, pe care îl vei juca mereu.
– Tu joci aritmetica?
– Ştii, de fapt, aritmetica se învaţă şi…
– Bine, mă înveţi şi pe urmă te bat la aritmetică.
– Nu este chiar un joc, tu ştii deja aritmetica.
– Da, ştiu?
– Sigur.
– Hai să jucăm, dar cum, cine începe? Nu cred că ştiu…
– Uite, primeşti cinci lei. Mergi să cumperi o napolitană cu un leu. Cîţi lei primeşti rest?
– Mmm… Nu m-ai întrebat cîţi ani am.
– Bine, cîţi…
– Haaa, bravo mie! Am patru ani, voi primi rest patru lei. Tra, la, la…
– Să vii repede…
– Am patru ani, ce bine-mi pare! Am patru… Laaa, la, la…

Peste doar cîteva minute, pentru copilul vesel avea să se încheie brutal primul capitol al vieţii, pentru a deprinde de timpuriu, gramatica dorului.
– Ce-ai păţit, puiul meu? De ce plîngi? Te-a lovit cineva?
– … (plînge cu suspine)
– Te rog, nu plînge, spune ce s-a întîmplat. Ai pierdut bănuţii? Nu-i nimic, mai avem…
– Nu…
– Avem…
– Nu avem.
– Cum să nu avem? Ce nu avem?
– Nu avem tată. De ce toţi copiii au tată? De ce eu nu am tată? Unde este tata?
– Ştii… Te rog, iartă-mă…
– De ce plîngi, mama? Îţi promit, niciodată nu mai vreau napolitane. Strîngem banii şi cumpărăm un tată, aşa cum am văzut că are Alin… Vrei? Nu mai plînge…
– Puiul meu, nu putem cumpăra tată. Părinţii…
– Cum să nu putem? Eu de ce nu am? Vreau tată, vreau…
– Nu ştiu, nu am putut să-ţi spun… Ai tată…
– Nu-i adevărat, nu am! Unde este?
– Tatăl tău a plecat acolo sus, la îngeraşi…
– Da? Ce bine-mi pare! Imediat îl rog pe îngeraşul meu să mă ducă la tata.
– Ooo, nu! Te rog, nu. Te iubesc! Nu!
– Şi eu te iubesc, dar îl iubesc şi pe tata. Mergem împreună. Îl rog pe îngeraş să ne ducă pe amîndoi la tata.
– Semeni cu el, aş vrea să mai stăm, aş vrea să te văd mare…
– Mama, te rooog, nu mai plînge. Mă duc să îl rog pe îngeraş…
– Bine, rogă-l pe îngeraş să ne ajute aşa cum crede el că este bine pentru noi… Şi mie îmi este tare dor de el.
– Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Du-mă la tăticul meu…
путевки в тайланд пегассоздать сайт вконтакте бесплатноכיסוי לרכב ארבע עונותthunderbolt to displayport

Estetica prostiei

Colindînd prin strîmtorile timpului, în care adesea nu mă regăsesc, am hotărît să mă refugiez într-o ceainărie, să ascult freamătul celor care o populează şi să beau o cafea. Ştiu, sună amuzant să bei cafea în ceainărie, dar m-am emancipat şi eu, fac totul pe dos.
Intru, mă aşez şi răsfoiesc gînduri. Aromele, murmurul, climatul îmi stimulează imaginaţia şi trimit un gînd fix cu un secol în urmă, încercînd să identific persoane, dialoguri, subiectele care se dezbat cu privire la negoţ, politică, presă, moravuri…
Fascinant. Nimeni nu se grăbeşte, toţi sînt calmi, voioşi, de parcă ar fi la începutul vremurilor…

„Scuze, liber?” – mi se adresează un tînăr domn, care, cu maximă politeţe, mi-a spulberat visarea.
– Vă rog…
– Deranjez?
– Mmm, deloc…
– Mă iertaţi, plec.
– Cum doriţi.
– Toate mesele sînt ocupate. Stau aici, nu vă deranjez. Ce serviţi?
– Nimic.
– Nu se poate. Vă ofer ce doriţi.
– Vă mulţumesc, am comandat.
– Păi spuneaţi că nu serviţi nimic.
– Nu servesc, pentru că nu m-ar angaja nimeni. Sînt neîndemînatică, nu am studiile necesare, sînt cu capul în nori, aş uita comenzile… Şi pe urmă, recunosc, îmi place să fiu servită.
– Ca-n tenis…
– Nu, ca-n filme.
– Ca-n „Titanic”?
– Nu-mi simt sfîrşitul chiar atît de aproape…
– Sînteţi supărată?
– Nu, dimpotrivă. De ce? Arăt rău, ştiu…
– Exclus. Arătaţi ca-n filme…
– Scrieţi versuri, domnule?
– Extraordinar! De unde ştiţi?! Mă cunoaşteţi?
– Îmi pare rău, nu vă cunosc, dar ştiu că numai poeţii văd pomii înfloriţi şi toamna …
– Sorinel Clevean…
– Îmi pare bine. Trandafira Gîscă.
– Vaaai, ce nume frumos. Iubesc trandafirii. Gîscă… Gîsca este rudă cu lebăda. Graţioasă, elegantă, imaculată… Să ştiţi că vă dedic un poem.
– Vă mulţumesc, domnule Clevean.
– Spuneţi-mi Sorinel.
– Nu-mi permit.
– Uf, toţi ospătarii sînt proşti. Băi tîmpitule, de ce ai adus cafea? Adu-i doamnei Trandafira un ceai.
– Nu avem ceai de trandafiri – a bolborosit ospătarul, încercînd să-şi reprime zîmbetul.
– Nu-i nimic, aduci de muşeţel, de florile mărului…
– Domnule Clevean, eu am comandat cafea, prin urmare…
– Nu vă place ceaiul?
– Îmi place, dar prefer cafeaua.
– Ceaiul face bine, e sănătos.
– Din cîte ştiu, nu sînt bolnavă…
– Niciodată nu se ştie.
– Foarte tonic…
– Da, stimulează digestia.
– Nu suportaţi proştii, domnule Clevean?
– Vă referiţi la ospătari?
– Nu, în general.
– Mă indispun, mă descurajează, mă deprimă… Pe dumneavoastră nu vă enervează, doamna… Lebădă?
– Gîscă.
– În poemul meu veţi fi doamna Lebădă.
– Mă răsfăţaţi. Vă mulţumesc, domnule Clevean.
– Sorinel. Nu mi-aţi spus dacă vă enervează proştii.
– Atîta timp cît nu sînt obraznici, proştii sînt cele mai nevinovate creaturi, pot fi chiar foarte amuzanţi. Doar specia prostului inteligent, cu acumulări vaste, mă oripilează.
– Prost inteligent?!
– Da. Nu este o contradicţie în termeni. Cînd intelectualul rasat capătă buba la cap, face un act de eroism din cele mai josnice comportamente.
– Pe mine mă enervează. Peste tot dai de proşti.
– E-adevărat, prostia este invazivă, dar binevenită, uneori.
– Cum adică, binevenită?!
– Fără prostie nu am avea termen de comparaţie. Prostia pune în valoare inteligenţa onorabilă, creatoare.
– Invazivă… Ahm, exact ca trupele de ocupaţie. Ne invadează, ne cotropeşte, ne ocupă teritoriile şi… Senzaţional, cîtă dreptate aveţi. Gata, nu mă mai enervează proştii. Ador prostia. Voi dedica prostiei un poem. Mă duc să scriu. Mă duc să pun în valoare inteligenţa.
– Nu vă grăbiţi, sigur veţi reuşi un poem de… pomină. În zilele noastre, estetica prostiei este calea succesului.керамическую сковородуcopywriter or copy writerпосуда склад москваукладка ламината стоимость 1 кв м

Pentru o clipă de viaţă…

Cînd sîntem în stare de veghe, cei mai mulţi dintre noi sîntem suspectaţi că gîndim. Neîntemeiat însă, pentru că, în realitate, cei mai mulţi dintre noi încercăm doar să reproducem expresii, gesturi memorate, ale căror sensuri ori semnificaţii nu le-am descifrat, dar ne-au părut a fi culmea farmecului în materie de „socializare”. Drept urmare, spectacolul este nu doar dezagreabil, ci chiar deplorabil, insuportabil. Reale obstacole, care adîncesc dimensiuni de nedepăşit în comunicare. Şi-atunci, evadarea din cîrd, pare a fi salvarea ultimilor neuroni.

Habar nu am ce mi-a inspirat faptul că venerabila doamnă, care mi-a atras atenţia prin ţinuta simplă dar elegantă, tocmai renunţase la astfel de prezenţe în favoarea unei promenade. Dădea impresia că s-a refugiat în mulţime ca să uite ceva, ori să uite chiar de sine. Deşi părea a fi septuagenară, avea o postură zveltă, păşea uşor, de parcă s-ar fi aflat pe scenă şi aştepta apariţia partenerului, alături de care să evolueze într-un gen de dans figurativ. Fireşte, doamna X nu s-a lansat într-o reprezentaţie de balet, ci a continuat să meargă prin mulţime.
Fiind o altfel de prezenţă decît cele cu care ne-am obişnuit la acest segment de vîrstă, am ales direcţia sa de mers, păstrînd , fireşte, o distanţă rezonabilă. „Piesă” rară, „specie” pe cale de dispariţie – mi-am spus. Erudită, nu pedantă, privire limpede, caldă…

Prinsă în jocul imaginaţiei, aproape nici nu am observat că doamna X s-a oprit. Privea pădurea Tîmpei încărunţită de toamnă. Cromatica indescriptibilă a Tîmpei care se lăsa mîngîiată de lumina caldă a apusului, fascinaţia privirii care parcă se juca cu un dor, pacea interioară care se revărsa pe chipul ei… O secvenţă, pe cît de firească, pe atît de dumnezeiască. Interpreta parcă un rol. M-am uitat în jur să văd dacă nu cumva se trăgeau cadre pentru un film, să ies din perimetru. Nu, nu filma nimeni. Păcat sau… nu. Se derulau doar secvenţe de viaţă, amintiri, personaje…
După ce apusul şi-a consumat parada, doamna X a continuat să meargă, parcă plutea.
După o vreme, vraja s-a risipit, am ajuns într-un supermarket. Acolo, viaţa reală. Rafturi, produse, oameni grăbiţi, priviri golite de emoţii, de amintiri.
Păstrîndu-şi cadenţa, doamna X părea că ştia ce dorea. S-a oprit în faţa raftului cu brînzeturi, a luat un calup de telemea, a citit cu atenţie eticheta. Parcă ceva nu îi plăcea. A aşezat pachetul la loc, a verificat conţinutul portofelului, a ezitat o vreme, după care a luat un alt calup, a citit eticheta, l-a aşezat în coş, deplasîndu-se apoi încet printre rafturile la care doar privea.
Un tînăr care văzuse secvenţa numărării banilor s-a apropiat şi, fără ca doamna X să observe, a plasat în coşul ei o bancnotă de 100 de lei. Cînd a ajuns la casă, venerabila doamnă a văzut banii. Puţin mirată, s-a adresat tinerei de la casă, „Mă iertaţi, am găsit bancnota aceasta în coş. Nu ştiu cum a apărut, ce să fac cu ea?” Fata a privit-o mirată şi cu un zîmbet ironic i-a spus că sigur şi-a rătăcit propriii bani în coş. „Este exclus, nu sînt ai mei. Eu nu am avut atîţia bani la mine”. Amuzată, tînăra i-a spus că nu a văzut ca cineva să fi aruncat cu bani prin supermarket… „Bine, atunci îi las aici, pentru o clipă de viaţă”, a spus doamna X, introducînd bancnota în caseta transparentă, Hospice Casa Speranţei.

Într-adevăr, cînd sîntem în stare de veghe, unele gesturile pot scurtcircuita raţiuni contemporane.как построить канадский домכיסוי רכבотсрочкаRosava ВС-57 У-2

Mai du-te-n gîndurile mele!

Ori de cîte ori eşti epuizat, debusolat, trist sau deznădăjduit, te întîlneşti în taină cu un gînd care vine să te mîngîie, să te încurajeze, să îţi dea o doză de judecată cumpănită. Uneori ai şansa ca la întîlnire să vină gîndul bun, frumos şi înţelept, care îţi ascultă în linişte spovedania, îţi şterge lacrima care a uitat să cadă şi apoi dispare discret, pentru a face loc altui gînd, care să îţi dea povaţă, să te lumineze.
Nici nu apuci să spui Doamne ajută, că printr-o fisură a minţii dă buzna un gînd ţicnit care îţi sparge toate intenţiile, îţi însîngerează speranţele, îţi măcelăreşte neuronii, îţi striveşte toate sinapsele care-i stau în cale şi apoi o zbugheşte, penetrîndu-ţi cortexul cerebral, pe unde pătrunde o ceată de gînduri destrăbălate, care se tolănesc pe ultimii neuroni rămaşi în viaţă. Se aşează confortabil şi încep reprezentaţia.
Aparent în glumă, unul îţi demonstrează cum simulînd prietenia, onorabilitatea, poţi să fii cel mai periculos duşman. Altul te îndeamnă ca fiecare cuvînt să-ţi fie minciună. Un altul te ameninţă că vei muri sărac dacă nu vei învăţa să furi, să urăşti, să înşeli. Cel mai dezorientat vorbeşte singur, iar cel care părea mai potolit, începe să sforăie mai tare decît parlamentarii, dar măcar ăia dorm la serviciu, nu umblă brambura, ca zăludele astea de gînduri. După o vreme, unele îţi vor spune că vei fi un ratat nenorocit, că-ţi vor muri toate speranţele pe scara valorilor, că… În cele din urmă, rînd pe rînd dispar, iar tu rămîi mai dezorientat ca nicodată.
Cînd să zici că în sfîrşit ai scăpat, calvarul se transformă în prăpăd. Dau năvală peste tine emoţiile. Cu gîndurile te mai poţi înţelege cumva, cu emoţiile însă, greu o scoţi la capăt. Astea sînt nestăpînite – unele-s nevrotice, altele isterice, fac tumbe… Îţi epuizează ultimele resurse. Cînd, în sfîrşit, scapi şi de storcătoarele astea de puteri, încerci să te reconectezi la realitate.
În cele din urmă, iacătă apare şi speranţa. Prezenţă agreabilă, calmă, dar fermă, îţi expune oportunităţile de care dispui ca să evoluezi frumos.
Mai du-te-n gîndurile mele, inconştiento! Vezi ce talmeş-balmeş vei găsi şi pe urmă întoarce-te, dacă mai ai chef – îi strigi cu năduf.
Şi uite-aşa, ca în bancurile cu nebuni, ciclurile se repetă, iar tu ocărăşti aritmetica anilor.купить моноблоки hpwaterproof car cover philippinesсравнение поисковых системLR53