Arhiva categoriei: Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

lumina-de-inviere_10035800

Să ne luminăm…

Acum, cînd omagiem patimile Domnului Iisus Hristos, spre a ne bucura de miracolul Învierii, se cuvine ca să îndreptăm gîndurile noastre de recunoştinţă Divinităţii!
Să abandonăm trufiile, să cerem iertare şi să iertăm.
Să-i căutăm astăzi pe cei pe care mîine, îndoliaţi, îi vom regreta tardiv.
Şi apoi, ca-ntr-o rugăciune nouă, să-i căutăm în gîndul abandonat, pe cei plecaţi la stele. Să le mulţumim, să le spunem că n-au trecut pe-aici degeaba şi că nu i-am uitat.
Să ne luminăm sufletele cu o doză de normalitate.
Să exersăm cuviincios dragostea dintîi, dragostea de viaţă.
Să ne spălăm rînjetele cu un zîmbet şi cu o îmbrăţişare.

Să ne bucurăm.
Hristos a înviat!

Sărbători cu lumină în suflete!
дайв сафари мальдивыsearch engine keyword positionkeywords searchукладка модульного паркета видео

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea

Cînd te confrunţi cu deziluzia, ai senzaţia că ai scăpat în fosa septică a speciei, unde eşti înconjurat de cele mai hidoase creaturi. Pentru a se proteja, cel puţin aparent, omul îşi permite un joc, iluzionîndu-se că îşi acordă un monopol – luciditatea, chiar dacă o dată cu luciditatea îşi asumă nefericirea. Numai că deziluzia, fiind o formă rafinată a insultei, omul are nevoie de prezenţa unui prieten, care să-i îndepărteze cearcănul neîncrederii în sine.

– Servus, intră.
– Ce bine că nu-mi spui, „ieşi”!
– Te-am chemat pentru că vreau să-mi iei un interviu.
– Pentru asta m-ai invitat? Mi-ar face plăcere, dar ştii, o vreme nu am mai realizat emisiunea. O voi relua în curînd şi sigur, vei fi invitata mea. Voi fi încîntată.
– Nu aşa.
– Dar cum?
– Eu vreau acum, aici.
– Imposibil, nu avem echipamentul necesar…
– Vrei să spui că ţi-ai pierdut capul?
– Chiar dacă nu am realizat că-mi lipseşte, este foarte posibil să-l fi rătăcit printre numeroasele tranziţii.
– Dacă aş fi constatat că ţi-ai pierdut minţile, îţi luam eu un interviu.
– Mmm, îţi mulţumesc pentru modul subtil şi delicat în care mă încurajezi.
– Nu-mi mulţumi. Hai, stimulează-mă, te rog.
– Să înţeleg că ai răspunsuri pentru întrebări pe care nu ţi le-a adresat nimeni?
– Ei, vezi că funcţionează?
– Ce?
– Capul.
– Tu vrei să-mi inventariezi neuronii…
– Exact.
– Bine, dar am un amendament, îmi repugnă termenul pe care l-ai folosit. În epoca actuală, „interviul” este un fel de probă, un test, or, noi ne angajăm într-un dialog, în urma căruia, te asigur, nu vei cîştiga nimic. Mai bine să lăsăm tăcerile să comunice…
– Îţi cunosc teza: „tăcerea ocupă un loc notabil în economia relaţiilor…” Ha, ha, haaa…
– Lasă tăcerile, avem treabă, buna mea prietenă.
Dacă ai fi realizatoarea unui talk show, iar eu aş fi invitata ta, care ar fi prima întrebare pe care mi-ai adresa-o?
– Nu te-aş întreba nimic.
– Ai risca să fii concediată.
– Imposibil, pentru că sînt prietena ta, ţi-aş cere să faci un desen care să înfăţişeze tăcerea şi drept urmare, mogulul mă va premia.
– O clipă. Se poate pe şerveţel?
– Exclus! Şerveţelul se poate pierde. Desenează pe perete.
– Eşti nebună, Ghe?
– Da. Nu. Vreau amintiri la vedere. Dacă mîine-mi vine într-o vizită prelungită, domnul Alzheimer…
– Bine, dar markerul e roşu, nu verde, îl vei tulbura pe oaspetele tău.
– Nu-i nimic, chiar dacă vei desena cai, îl voi şoca, spunîndu-i că prietena mea a desenat cu propriu-i sînge.
– Gata.
– Cum, ce-i asta?
– Un desen.
– Ce reprezintă?
– Tăcerea.
– Un vierme, tăcerea?!
– Este un fetus în vîrstă de aproximativ trei săptămîni, nu scoate niciun sunet.
– Un fetus uman? Asta numeşti tăcere? Exclus! Peste opt luni, taciturnitas va urla de spaimă, văzînd lumea căreia i se va alătura, fără ca cineva să-i fi cerut acordul.
– Cum spui, tăcerea nu e-n fişa postului de… om, dar fetus fiind, se odihneşte, pregătindu-se pentru carnavalul vieţii.
– Dacă nu aş crede în Dumnezeu, aş spune că pruncii norocoşi, vin pe lume gata pregătiţi de-ngropăciune.
– Este şi aceasta o formă de libertate, pe care oricine şi-o permite, dar la momentul potrivit.
– Cine potriveşte acest moment?
– Al îngropăciunii?
– Da.
– Tăcerea.
– Eu te-am invitat să-mi iei un interviu şi observ că…
– Sper că nu ţi-am generat o deziluzie, că-ţi mai fac un desen.
– Nu, destul. Ştii, Felicia, de fapt te-am invitat pentru ca să-mi spui ce este omul, iar tu…
– Înţeleg, m-ai supus unui test.
– Nu, ştiam însă că desenul tău va fi răspunsul corect, venit de dincolo de raţional.
– Şi ce-ai aflat?
– Că atunci cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea.поларсип дома отзывыбиол посудапосуда в санкт петербургецены укладка ламината

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Îmi bag picioarele-n bocanci de cursă lungă… (2)

Întîlnirea cu un prieten este un detonator de bucurie, chiar dacă nu explozivă, ci silenţioasă, nerostită. Dacă întîlnirea este prestabilită, eşti pregătit să primeşti îmbrăţişarea gîndurilor bune. Cînd însă întîlnirea se produce pe neaşteptate, în tumultul străzii, după un număr semnificativ de ani, te cuprinde un soi de paralizie a trupului, a gîndului, a rostirii, stare numită generic, emoţie. Eu ştiu precis că am suferit o comoţie verbală…

Seeervuuus! Ce surpriză! – am auzit atît de aproape, încît pentru o clipă am avut senzaţia că mi-am auzit propria rostire. Dar nu, gîndul cu care tocmai cochetam era de evadare, nicidecum de regăsire.
Înainte de a vedea cine m-a salutat atît de entuziasmat, am simţit îmbrăţişarea, o îmbrăţişare viguroasă ca gheara dorului care-ţi taie respiraţia.
– Ce faci? Cum eşti? Unde…
– Da, aici… – am răspuns înaite de a mă desprinde din îmbrăţişare, nevăzînd cine…
– Sînt Silviu, nu mă mai ştii? Ce mai faaaci?
– A, da, dacă te văd, te ştiu, desigur. Îmi bag picioarele-n bocanci de cursă lungă – i-am răspuns ca un GPS, cînd privirile ni s-au întîlnit.
– Da? Excelent! Hai să cumpărăm bocanci.
– De unde?
– Păi tu ştii, doar mergeai să-ţi iei bocanci.
– O, nu. Nu acum. Poate că…
– Bine, pentru ca să ne revenim, bem un ceai şi apoi ne cumpărăm bocanci.
– E mult mai bine aşa. Doar nu te-ai emoţionat şi tu?
– Cum, nu? Ai văzut că am strigat ca un bezmetic?
– Am auzit, da.

Nici nu a trebuit să mergem prea mult, pentru că ne întîlniserăm chiar în faţa unei ceainării. Am căutat un loc ceva mai la o parte. Pînă cînd să ne aşezăm, mi-am recăpătat echilibrul emoţional.

– De unde-ai scos-o pe aia cu bocanci de cursă lungă?
– Din suflet, cred. Cînd ne-am întîlnit, cochetam cu un gînd, să fug din lume…
– Ahm, înţeleg. Într-adevăr, pentru asta ai nevoie de bocanci de cursă lungă.
– Se-nţelege, chiar şi de rezerve, mai ales că nu funcţionez în regim 4×4. Am tracţiune doar pe spate, sau pe faţă. În fine, le încurc…
– Şi…?
– Şi ce?
– Ce-ai mai făcut? Cum îţi merge?
– M-am prostituat.
– Haaa, nu te cred, dar jocul tău este amuzant. Şi, a fost profitabil?
– De-vas-ta-tor! Nu se vede? Şi epuizată şi cu neuronii penetraţi şi fireşte, cu banii în conturile lor.
– Chiar?! Nu pari….
– Ei, nu m-am prostituat chiar zilnic, doar atunci cînd mă asaltau „bizonii” mai abdicam de la normele deontologice.
– Nu înţeleg. Cum adică, ce norme deontologice?
– Hai nu te face că nu înţelegi, doar ai fost cameraman, te-ai bucurat de meserie cîţiva ani.
– Este adevărat, dar făceam televiziune, nu prostituţie. Eram pui. Doamne, ce frumos a fost!
– Ai dreptate, în anii ’90, chiar făceam meserie. Iartă-mă, repet asta obsesiv, dar ştii…
– Aha, înţeleg. „Nu-i aşa că-i aşa?”, cam aşa sună prostituţia despre care vorbeşti, nu?
– În cea mai fericită situaţie, da. Chiar dacă nu am minţit, a intervenit autocenzura, pentru ca să nu-i fac mogulului deservicii. Asta se cheamă prostituţie intelectuală.
– Nu-ţi mai face probleme, aşa-i în toată lumea. Să vezi ce-i şi-n America…
– Ştiu, dar asta nu mă consolează, ci dimpotrivă.
– De aici dorinţa de a fugi din lume?
– Habar nu am. Printre altele. Nu vezi în ce lume supravieţuim? Neputinţa de a interveni eficient, pentru a opri tăvălugul care mutilează omenirea, face să-ţi fugă mintea de acasă.
– Fii liniştită, şi eu am fugit din lume. Ştii, zece ani am fost pe „barcă”. Din punct de vedere financiar a fost bine, dar mi-am distrus sănătatea. Am renunţat şi m-am stabilit în Nebraska. Aveam un prieten în Omaha, unde am şi rămas. A fost bine, dar între timp am şi divorţat… Mă însurasem în perioada în care am muncit pe vas, nu ştiu dacă ai aflat. În sfîrşit, nu aceasta este cauza. Pur şi simplu e tot mai greu şi în State şi pe urmă, oricît de prăpădită ar fi ţara asta, măcar sînt acasă, alături de familie. Mama este în vîrstă, bolnavă, ştii cum e, se pregăteşte de drum… Soră-mea Nadia, nepoţii. Le duceam dorul.
– Înţeleg, confortul afectiv.
– Mă cunosc foarte bine. Deşi dispun de o libertate interioară bine consolidată, îmi cunosc potenţialul, limitele, slăbiciunile, calităţile, defectele. Da, cît am fost tînăr nu am simţit dorul, dar de la o vreme nu îmi găseam locul, chiar dacă mă acomodasem. Am 45 de ani, trebuia să aleg, pînă nu era prea tîrziu. Dar vezi, eu nu m-am gîndit să plec cu bocanci, am venit fără, dar mergem împreună şi ne luăm.
– Fiind extrasezon, îi luăm la reducere.
– În afară de prostituţia de care vorbeai, ce alte cauze te mai îndeamnă să fugi din lume, măcar să mă pregătesc aşa cum se cuvine, să ştiu cîte perechi de bocanci să-mi iau.
– Să nu-ţi imaginezi că în toţi aceşti 25 de ani am practicat prostituţia de care vorbeam. Vreo 2-3, cînd „stăpînii” erau pe cai albi, dar chiar şi atunci i-am lovit gospodăreşte, fix în punctele vulnerabile, ceea ce m-a costat. Hăituieli, „supravegheri”, la domiciliu, pe stradă, capcane de tot felul…
– Nu te-ai schimbat, ai rămas aceeaşi…
– M-am „îmbogăţit” cu cele mai crunte experienţe. Nu este deloc uşor să vezi cum lumea se năruie iar tu asişti la ultimul act.
– Păi să ne băgăm picioarele-n bocanci de cursă lungă şi să fugim din lume…
– Care lume?
– Ai dreptate, nu putem fugi de noi înşine, oricît de laşi am fi, oricît de obosiţi.
– Mă întrebai de cauze. Să ţi-o spun pe aia cu economie, sănătate, învăţămînt, cultură… devastate? Acestea sînt demult istorie. Am rămas doar cu spaimele. Ne mor părinţii pe furiş, în grabă, ruşinaţi că ne sînt poveri. Copiii sînt deformaţi prin diverse practici de import. Tinerii sînt ignoraţi. Rata şomajului este secret de stat. Normalitatea este relatată pe tonuri catastrofale. Nu ne-au mai rămas multe de inventariat, nici măcar insuficienţele nu ne mai impresionează. Generaţii ratate…
E drept că venim pe lume cu o sentinţă la moarte, care nu ştim cînd se va executa. Trupul este doar un veşmînt de împrumt şi vai, vine o clipă în care îl vom restitui, dar ce va rămîne în urma noastră?
– Să ne luăm totuşi, bocanci…
– Şi?
– Ştiu, sună ridicol, dar cred că se impune un marş al solidarităţii. E timpul să ne băgăm picioarele-n bocanci de cursă lungă…
– Mă tem că este puţin cam tîrziu, dar măcar vom beneficia de statutul de victime-ncălţate…
купить проектор для домаles bijoux sexyseo updatesHarman Kardon NOVA портативная акустическая системакупить в Москве

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica omului…

… pe cît de complexă, deopotrivă de simplă.
În aparenţă puternici, oamenii răi sînt vicleni, sfidători, insolenţi şi paradoxal, absenţi din propriile existenţe.
Adesea, percepuţi ca fiind nătăfleţi, cei buni sînt timizi, modeşti dar strălucitori. Spirite generoase, în gîndurile cărora poposesc îngerii.

Sîntem neobosiţi în a-i cataloga pe cei cu care interacţionăm, într-un fel sau altul, trecînd autocunoaşterea la omisiuni. Or, dacă nu ne descifrăm pe noi înşine, cum ar fi oare cu putinţă să-i înţelegem pe semenii noştri?
Oricît ni s-ar părea de ciudat, nu ne aparţinem, decît în măsura în care ne dăruim necondiţionat.
Sprijinindu-i pe cei de lîngă noi, în realitate, ne salvăm pe noi înşine, îmbogăţindu-ne. Un gest, un cuvînt, se pot constitui, adesea, într-un suport izbăvitor şi viaţa continuă…
Solidaritatea bazată pe valori pozitive, este atributul frumoşilor învingători.
эффективное продвижение сайтакак выбрать вок сковородупроверка сайта на тицReplica PR045

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

Persoana cea mai enervantă, cea mai naivă, cea mai nonconformistă şi cea mai insuportabilă pe care am cunoscut-o de-a lungul şi de-a latul călătoriei mele prin viaţă, este nimeni alta…, eram să spun. Dar nu, acesta este un şablon verbal, uzitat exasperant, în devastatul jurnalism contemporan, care mă scoate din apele teritoriale.
Reformulez. Cea mai nesuferită persoană pe care o cunosc, mărturisesc, sînt chiar eu. Asta nu înseamnă că m-am plictisit de mine. Nici vorbă. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere rarele întîlniri cu mine însămi. De ce? Pentru că ador să mă privesc şi apoi să mă cert cu asprime şi cu obiectivitate mai ales, deşi, recunosc, uneori am încercat să-mi servesc cîte o minciună, dar ce să vezi, vin val-vîrtej amintirile, însoţite adesea de conştiinţă, care-mi aplică, invariabil, corecţii cu bobîrnace în tîmpla dreaptă, pentru a-mi struni imaginaţia.
„Alo, madam, te crezi la televiziune, ori scriind eseuri, sau Doamne fereşte, ai luat-o razna de tot şi-ţi închipui că eşti la tribuna Parlamentului!” – mă dojeneşte precipitată, Conştiinţa.
Iertaţi-mă, am greşit, nu mai fac, onorabilă Doamnă. – replic jucăuş, dar cu gheara ruşinii înfiptă-n jugulară.
„Cum adică, ai greşit? Recidiva se pedepseşte mai aspru decît tentativa!” –mă avertizeză o tînără amintire.
Pardon, tu eşti mică, nu cunoşti raportul cauză-efect. Prin urmare, nu mă agasa, du-te-n memoria mea! – îi răspund pe un ton şăgalnic,
„Lasă ironiile, ne ştim de cînd erai copilă. De-atunci am fost martoră la geneza a milioane de surate.” – îmi replică o altă distinsă amintire, atinsă de vîrsta senioratului.

Bine, bine, nu vă aprindeţi. Toate îmi sînteţi dragi, chiar şi cele a căror existenţă face să-mi cadă o lacrimă. Vouă vă datorez puţina înţelepciune, voi mă însoţiţi cu discreţie, oriunde aş fi. Datorită vouă revăd oameni dragi, ori de cîte ori dorurile-mi taie respiraţia. Tot vouă, vă mulţumesc pentru că retrăiesc întîmplări care mi-au luminat existenţa.
Oamenii apreciază că amintirile sînt frumoase ori urîte. Eroare.
Sînteţi deopotrivă de preţioase. Fiecare clipă, fiecare zi, orice gest, întîlnire, cuvînt, privire, sentiment, mîngîiere…, se transformă ireversibil, în numele vostru.
Pentru ca să vă recunosc, eu vă împart în albe şi roşii. Cele albe sînteţi îngerii mei, iar cele roşii, călăuzele care nu mi-aţi permis reeditarea greşelilor. Chiar dacă unele mă bucuraţi, iar altele îmi generaţi suferinţă, regrete sau mă faceţi să mă ruşinez, vă iubesc deopotrivă. Sînteţi tezaurul pe care nu mi-l poate lua nimeni.
Graţie vouă, nu pot, nu vreau să fiu ca lumea.
Ştiu, asta înseamnă că sînt anapoda. Ador această ipostază, de aceea admit complicitatea voastră, pentru care vă mulţumesc. În compania voastră voi îmbrăţişa viitorul, care vă va aduce albe surate, spre a-mi completa patrimoniul spiritual.כיסוי חיצוני לרכב רכבбланк декларации о доходахгрильзащитная пленка для телефона

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica iubirii

Iubirea nu are unitate de măsură, este o formă de exorcizare care ne ajută să ne depăşim condiţia, să ne purificăm.
Iubirea este desaga pentru cursă lungă, cu ea traversăm viaţa, cu speranţă.
Este cea mai nobilă formă de restituire – am primit viaţă, am primit educaţie, am fost călăuziţi… Toate ne-au fost dăruite cu generozitate, cu dragoste, mai ales.

Cui prodest? Dacă vom crede că ne foloseşte doar nouă, este o formă gravă de egoism, care se va transforma într-un rateu pustiitor.
Îmi declin orice competenţă, dar ştiu de la autorităţi în domeniu, că iubirea nu este persuasivă, nu se simulează, nu presupune frivolităţi, ci dimpotrivă. Iubirea este reciprocitate, unitate, altruism, decenţă a limbajului, bună-cuviinţă, bună-credinţă, onestitate, o doză de inocenţă nealterată, un dram de umor, cultură a comunicării dar şi a tăcerii, solidaritate, virtute, în special.
Vă implor, nu invocaţi rima virtuţii, „…s-avem bani, s-avem ce… mişca”. Ştiu, este tentant, eşti „cool”, dar vulgarizînd ce este mai înălţător, poceşti viaţa care te va răsplăti pentru asta, cu bocete în rafale şi-n loc să te căieşti, te vei plînge că cineva ţi-a făcut vrăji, că ţi-a distrus erosul în pijama. Or, adevărata vrajă este să te gîndeşti la efectele pe care le generezi asupra celor pe care pretinzi că îi iubeşti.
Nu iubi doar materia, iubeşte miracolul om! Încearcă să fii darul sacru din viaţa celor cu care te intersectezi. Leapădă „ochelarii de cal”, abandonează prejudecăţile, pasiunea toxică, generatoare de suferinţă, de fisuri, de ură malignă, la un momentdat.

Dincolo de adolescentinele tornade hormonale, care dezlănţuite din lipsă de educaţie, pot avea consecinţe devastatoare, iubirea care nu se năruie în propriul consum, presupune responsabilitate, iertare, sacrificiu asumat, depăşirea unui şir, mai lung ori mai scurt, de dificultăţi, răbdare, dăruire necondiţionată.
Dacă iubirea ar fi doar sexualitate, atunci, în mod fatal, toţi şi-ar lua lumea-n cap şi ar divorţa atunci cînd producţia hormonală intră într-un firesc declin.
Aşadar, riscurile de a trece de la pasionalitate fulgurantă la banalitate sînt numeroase şi adesea greu de evitat, dacă afectivul este asimilat doar erosului. Alternativa, rămîne înţelepciunea, care dizolvă harababura erotică.

Prin urmare, omul se îmbogăţeşte prin diverse forme de iubire. De la iubirea de Dumnezeu, la care ne raportăm necondiţionat, la iubirea părinţilor, care ne badijonează rănile, la aceea a rubedeniilor, care ne este refugiu sau fugă, pînă la iubirea aproapelui în care investim pînă la sfîrşit. Desigur, putem adăuga iubirea de ţară, de neam, putem ignora iubirea în exces a valorilor materiale perisabile. Putem…
Iubirea prietenilor însă, este cea mai de preţ.
Dacă iubirea de cuplu te scoate, cel puţin parţial, din lume, iubirea pe care o implică prietenia spirituală, te scoate în lume. Așezată pe afinități nobile, bunătatea prietenilor este superioară bunătății noastre. Oricît de nevolnic ai fi, prietenul te acceptă fără tratative, te iartă, îţi ascultă fără exigenţe spovedaniile, îţi este sprijin discret, mângâiere, încurajare, îţi acceptă insuficienţele existenţiale.
Alături de prietenii care te poartă în suflet cu aleasă preţuire, eşti invincibil iar estetica iubirii devine model.рейтинг поисковых запросовадвокат адвокатстреппинг лента купитьWSP Italy MURANO W1854

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Şi eu am fost om, da’ a-nceput să-mi treacă…

Cînd ţi se face dor tine, priveşte în jur şi vei înţelege că oamenii se duc…

– Înfuleci, hai? Tu de ce ai dreptu’ să mănînci şi eu, nu?
– Pentru că eu muncesc iar tu, nu.
– Ţi-a spus ţie Parlamentu’ de ce nu muncesc?
– Nu, dar ştiu.
– Hai, du-te, nu mă dezinforma… Spune drept, de ce? Spune tot…
– Pentru că nu-mi pasă de tine, pentru că tu nu exişti pentru mine, pentru ei, pentru noi…
– Hai că eşti dusă cu marfaru’…
– La export, vrei să spui?
– Nu, nu, nu. Nu ţi-s toate gîndurile acasă, eşti cam tra-la-la…
– Pardon? Cred că ai dreptate. De unde ştii că mi-au fugit gîndurile de-acasă?
– D’aia, că toată lumea zice că io-s vinovată pentru că am ajuns în halu’ ăsta, fără muncă, fără casă, fără nimeni pe lume, iar tu recunoşti că nu-i pasă nimănui de mine. Să mor io, că eşti nebună!
– Şi-ţi pare rău?
– Ştii ceva, dacă vrei să mă pui la cerşit, să ştii că nu-ţi merge cu mine, au mai încercat şi alţii să mă „vămuiască”. Nţ, cară-te, că chem caraliii! O faci pe nebuna, hai?
– Nu, poate că chiar sînt.
– Ha-haa-haaa… Cară-te, am spus!
– Imediat, dar primeşte, te rog…
– Bani?! Săr’na! Să-ţi dea Dumnezeu şi Maica Precista…
– Roagă-te să-mi dea minte şi-atît. Ai grijă de tine.
– Stai, nu pleca. Îţi dau banii înapoi dacă-mi spui cine eşti, de unde vii şi ce ai în căpăţînă.
– Eu sînt eu, vin de unde vii şi tu, iar în căpăţînă-mi fierbe mînia.
– Cin’ te-a supărat, spune-mi mie, că-mi chem pretenii şi-l facem pe ăl de ţi-a schimbat macazu’, da’ să fie clar, nu-ţi mai dau banii înapoi.
– Sîntem mulţi.
– Ce, şi tu ai gaşcă, cum adică eşti mulţi?
– Eu şi alţii ca mine sîntem vinovaţi pentru că tu eşti aici.
– Iar începi? Du-te dracului! Io sînt cum mă vezi, pentru că nu m-am culcat cu şefu’, pentru că mi-am iertat bărbatu’ cînd m-o-nşelat, pentru că am făcut împrumut la bancă pentru cumnatu-meu, care m-o făcut de-am rămas fără casă…
– Te rog, nu plînge.
– Lasă-mă-n pace, am uitat să şi plîng. Acu’, că mi-a venit, lasă-mă, poate mi-oi mai desfunda sufletu’ .
– Iartă-mă, nu am vrut să te tulbur.
– Tu eşti om, sau ce?
– Nu ştiu, am unele îndoieli. Oamenii sînt de folos, or, eu sînt ca toţi ceilalţi…
– Poate nu-ţi vine să crezi că şi eu am fost om, da’ de cînd îs pe drumuri, a-nceput să-mi treacă…
– Iartă-ne, nouă ne-a trecut. Tu ai rămas om…
– Să mai vii pe-aici, da-ntîi să te duci la doctor. Păcat de tine…
– Păcat de oameni.
– Degeaba, nu-ţi mai trece…
каркасный дом с гаражомстрейч пленка машиннаяles accumulateurs pour les sextoysкак выбрать фонарик