Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea

Cînd te confrunţi cu deziluzia, ai senzaţia că ai scăpat în fosa septică a speciei, unde eşti înconjurat de cele mai hidoase creaturi. Pentru a se proteja, cel puţin aparent, omul îşi permite un joc, iluzionîndu-se că îşi acordă un monopol – luciditatea, chiar dacă o dată cu luciditatea îşi asumă nefericirea. Numai că deziluzia, fiind o formă rafinată a insultei, omul are nevoie de prezenţa unui prieten, care să-i îndepărteze cearcănul neîncrederii în sine.

– Servus, intră.
– Ce bine că nu-mi spui, „ieşi”!
– Te-am chemat pentru că vreau să-mi iei un interviu.
– Pentru asta m-ai invitat? Mi-ar face plăcere, dar ştii, o vreme nu am mai realizat emisiunea. O voi relua în curînd şi sigur, vei fi invitata mea. Voi fi încîntată.
– Nu aşa.
– Dar cum?
– Eu vreau acum, aici.
– Imposibil, nu avem echipamentul necesar…
– Vrei să spui că ţi-ai pierdut capul?
– Chiar dacă nu am realizat că-mi lipseşte, este foarte posibil să-l fi rătăcit printre numeroasele tranziţii.
– Dacă aş fi constatat că ţi-ai pierdut minţile, îţi luam eu un interviu.
– Mmm, îţi mulţumesc pentru modul subtil şi delicat în care mă încurajezi.
– Nu-mi mulţumi. Hai, stimulează-mă, te rog.
– Să înţeleg că ai răspunsuri pentru întrebări pe care nu ţi le-a adresat nimeni?
– Ei, vezi că funcţionează?
– Ce?
– Capul.
– Tu vrei să-mi inventariezi neuronii…
– Exact.
– Bine, dar am un amendament, îmi repugnă termenul pe care l-ai folosit. În epoca actuală, „interviul” este un fel de probă, un test, or, noi ne angajăm într-un dialog, în urma căruia, te asigur, nu vei cîştiga nimic. Mai bine să lăsăm tăcerile să comunice…
– Îţi cunosc teza: „tăcerea ocupă un loc notabil în economia relaţiilor…” Ha, ha, haaa…
– Lasă tăcerile, avem treabă, buna mea prietenă.
Dacă ai fi realizatoarea unui talk show, iar eu aş fi invitata ta, care ar fi prima întrebare pe care mi-ai adresa-o?
– Nu te-aş întreba nimic.
– Ai risca să fii concediată.
– Imposibil, pentru că sînt prietena ta, ţi-aş cere să faci un desen care să înfăţişeze tăcerea şi drept urmare, mogulul mă va premia.
– O clipă. Se poate pe şerveţel?
– Exclus! Şerveţelul se poate pierde. Desenează pe perete.
– Eşti nebună, Ghe?
– Da. Nu. Vreau amintiri la vedere. Dacă mîine-mi vine într-o vizită prelungită, domnul Alzheimer…
– Bine, dar markerul e roşu, nu verde, îl vei tulbura pe oaspetele tău.
– Nu-i nimic, chiar dacă vei desena cai, îl voi şoca, spunîndu-i că prietena mea a desenat cu propriu-i sînge.
– Gata.
– Cum, ce-i asta?
– Un desen.
– Ce reprezintă?
– Tăcerea.
– Un vierme, tăcerea?!
– Este un fetus în vîrstă de aproximativ trei săptămîni, nu scoate niciun sunet.
– Un fetus uman? Asta numeşti tăcere? Exclus! Peste opt luni, taciturnitas va urla de spaimă, văzînd lumea căreia i se va alătura, fără ca cineva să-i fi cerut acordul.
– Cum spui, tăcerea nu e-n fişa postului de… om, dar fetus fiind, se odihneşte, pregătindu-se pentru carnavalul vieţii.
– Dacă nu aş crede în Dumnezeu, aş spune că pruncii norocoşi, vin pe lume gata pregătiţi de-ngropăciune.
– Este şi aceasta o formă de libertate, pe care oricine şi-o permite, dar la momentul potrivit.
– Cine potriveşte acest moment?
– Al îngropăciunii?
– Da.
– Tăcerea.
– Eu te-am invitat să-mi iei un interviu şi observ că…
– Sper că nu ţi-am generat o deziluzie, că-ţi mai fac un desen.
– Nu, destul. Ştii, Felicia, de fapt te-am invitat pentru ca să-mi spui ce este omul, iar tu…
– Înţeleg, m-ai supus unui test.
– Nu, ştiam însă că desenul tău va fi răspunsul corect, venit de dincolo de raţional.
– Şi ce-ai aflat?
– Că atunci cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea.поларсип дома отзывыбиол посудапосуда в санкт петербургецены укладка ламината

4 păreri la “Cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea

  1. Mihaela Dragomir

    Nefericirea de a fi om se ameliorează cu fericirea de a fi OM! Iar tăcerea… e atâta nevoie de ea în vacarmul în care coexistăm!

    Răspunde

Lasă un răspuns