Cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea

Cînd te confrunţi cu deziluzia, ai senzaţia că ai scăpat în fosa septică a speciei, unde eşti înconjurat de cele mai hidoase creaturi. Pentru a se proteja, cel puţin aparent, omul îşi permite un joc, iluzionîndu-se că îşi acordă un monopol – luciditatea, chiar dacă o dată cu luciditatea îşi asumă nefericirea. Numai că deziluzia, fiind o formă rafinată a insultei, omul are nevoie de prezenţa unui prieten, care să-i îndepărteze cearcănul neîncrederii în sine.

– Servus, intră.
– Ce bine că nu-mi spui, „ieşi”!
– Te-am chemat pentru că vreau să-mi iei un interviu.
– Pentru asta m-ai invitat? Mi-ar face plăcere, dar ştii, o vreme nu am mai realizat emisiunea. O voi relua în curînd şi sigur, vei fi invitata mea. Voi fi încîntată.
– Nu aşa.
– Dar cum?
– Eu vreau acum, aici.
– Imposibil, nu avem echipamentul necesar…
– Vrei să spui că ţi-ai pierdut capul?
– Chiar dacă nu am realizat că-mi lipseşte, este foarte posibil să-l fi rătăcit printre numeroasele tranziţii.
– Dacă aş fi constatat că ţi-ai pierdut minţile, îţi luam eu un interviu.
– Mmm, îţi mulţumesc pentru modul subtil şi delicat în care mă încurajezi.
– Nu-mi mulţumi. Hai, stimulează-mă, te rog.
– Să înţeleg că ai răspunsuri pentru întrebări pe care nu ţi le-a adresat nimeni?
– Ei, vezi că funcţionează?
– Ce?
– Capul.
– Tu vrei să-mi inventariezi neuronii…
– Exact.
– Bine, dar am un amendament, îmi repugnă termenul pe care l-ai folosit. În epoca actuală, „interviul” este un fel de probă, un test, or, noi ne angajăm într-un dialog, în urma căruia, te asigur, nu vei cîştiga nimic. Mai bine să lăsăm tăcerile să comunice…
– Îţi cunosc teza: „tăcerea ocupă un loc notabil în economia relaţiilor…” Ha, ha, haaa…
– Lasă tăcerile, avem treabă, buna mea prietenă.
Dacă ai fi realizatoarea unui talk show, iar eu aş fi invitata ta, care ar fi prima întrebare pe care mi-ai adresa-o?
– Nu te-aş întreba nimic.
– Ai risca să fii concediată.
– Imposibil, pentru că sînt prietena ta, ţi-aş cere să faci un desen care să înfăţişeze tăcerea şi drept urmare, mogulul mă va premia.
– O clipă. Se poate pe şerveţel?
– Exclus! Şerveţelul se poate pierde. Desenează pe perete.
– Eşti nebună, Ghe?
– Da. Nu. Vreau amintiri la vedere. Dacă mîine-mi vine într-o vizită prelungită, domnul Alzheimer…
– Bine, dar markerul e roşu, nu verde, îl vei tulbura pe oaspetele tău.
– Nu-i nimic, chiar dacă vei desena cai, îl voi şoca, spunîndu-i că prietena mea a desenat cu propriu-i sînge.
– Gata.
– Cum, ce-i asta?
– Un desen.
– Ce reprezintă?
– Tăcerea.
– Un vierme, tăcerea?!
– Este un fetus în vîrstă de aproximativ trei săptămîni, nu scoate niciun sunet.
– Un fetus uman? Asta numeşti tăcere? Exclus! Peste opt luni, taciturnitas va urla de spaimă, văzînd lumea căreia i se va alătura, fără ca cineva să-i fi cerut acordul.
– Cum spui, tăcerea nu e-n fişa postului de… om, dar fetus fiind, se odihneşte, pregătindu-se pentru carnavalul vieţii.
– Dacă nu aş crede în Dumnezeu, aş spune că pruncii norocoşi, vin pe lume gata pregătiţi de-ngropăciune.
– Este şi aceasta o formă de libertate, pe care oricine şi-o permite, dar la momentul potrivit.
– Cine potriveşte acest moment?
– Al îngropăciunii?
– Da.
– Tăcerea.
– Eu te-am invitat să-mi iei un interviu şi observ că…
– Sper că nu ţi-am generat o deziluzie, că-ţi mai fac un desen.
– Nu, destul. Ştii, Felicia, de fapt te-am invitat pentru ca să-mi spui ce este omul, iar tu…
– Înţeleg, m-ai supus unui test.
– Nu, ştiam însă că desenul tău va fi răspunsul corect, venit de dincolo de raţional.
– Şi ce-ai aflat?
– Că atunci cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea.поларсип дома отзывыбиол посудапосуда в санкт петербургецены укладка ламината

4 păreri la “Cînd Dumnezeu îşi permite cîteva clipe de răgaz, omul îşi asumă nefericirea

  1. Mihaela Dragomir

    Nefericirea de a fi om se ameliorează cu fericirea de a fi OM! Iar tăcerea… e atâta nevoie de ea în vacarmul în care coexistăm!

    Răspunde

Lasă un răspuns