Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Îmi bag picioarele-n bocanci de cursă lungă… (2)

Întîlnirea cu un prieten este un detonator de bucurie, chiar dacă nu explozivă, ci silenţioasă, nerostită. Dacă întîlnirea este prestabilită, eşti pregătit să primeşti îmbrăţişarea gîndurilor bune. Cînd însă întîlnirea se produce pe neaşteptate, în tumultul străzii, după un număr semnificativ de ani, te cuprinde un soi de paralizie a trupului, a gîndului, a rostirii, stare numită generic, emoţie. Eu ştiu precis că am suferit o comoţie verbală…

Seeervuuus! Ce surpriză! – am auzit atît de aproape, încît pentru o clipă am avut senzaţia că mi-am auzit propria rostire. Dar nu, gîndul cu care tocmai cochetam era de evadare, nicidecum de regăsire.
Înainte de a vedea cine m-a salutat atît de entuziasmat, am simţit îmbrăţişarea, o îmbrăţişare viguroasă ca gheara dorului care-ţi taie respiraţia.
– Ce faci? Cum eşti? Unde…
– Da, aici… – am răspuns înaite de a mă desprinde din îmbrăţişare, nevăzînd cine…
– Sînt Silviu, nu mă mai ştii? Ce mai faaaci?
– A, da, dacă te văd, te ştiu, desigur. Îmi bag picioarele-n bocanci de cursă lungă – i-am răspuns ca un GPS, cînd privirile ni s-au întîlnit.
– Da? Excelent! Hai să cumpărăm bocanci.
– De unde?
– Păi tu ştii, doar mergeai să-ţi iei bocanci.
– O, nu. Nu acum. Poate că…
– Bine, pentru ca să ne revenim, bem un ceai şi apoi ne cumpărăm bocanci.
– E mult mai bine aşa. Doar nu te-ai emoţionat şi tu?
– Cum, nu? Ai văzut că am strigat ca un bezmetic?
– Am auzit, da.

Nici nu a trebuit să mergem prea mult, pentru că ne întîlniserăm chiar în faţa unei ceainării. Am căutat un loc ceva mai la o parte. Pînă cînd să ne aşezăm, mi-am recăpătat echilibrul emoţional.

– De unde-ai scos-o pe aia cu bocanci de cursă lungă?
– Din suflet, cred. Cînd ne-am întîlnit, cochetam cu un gînd, să fug din lume…
– Ahm, înţeleg. Într-adevăr, pentru asta ai nevoie de bocanci de cursă lungă.
– Se-nţelege, chiar şi de rezerve, mai ales că nu funcţionez în regim 4×4. Am tracţiune doar pe spate, sau pe faţă. În fine, le încurc…
– Şi…?
– Şi ce?
– Ce-ai mai făcut? Cum îţi merge?
– M-am prostituat.
– Haaa, nu te cred, dar jocul tău este amuzant. Şi, a fost profitabil?
– De-vas-ta-tor! Nu se vede? Şi epuizată şi cu neuronii penetraţi şi fireşte, cu banii în conturile lor.
– Chiar?! Nu pari….
– Ei, nu m-am prostituat chiar zilnic, doar atunci cînd mă asaltau „bizonii” mai abdicam de la normele deontologice.
– Nu înţeleg. Cum adică, ce norme deontologice?
– Hai nu te face că nu înţelegi, doar ai fost cameraman, te-ai bucurat de meserie cîţiva ani.
– Este adevărat, dar făceam televiziune, nu prostituţie. Eram pui. Doamne, ce frumos a fost!
– Ai dreptate, în anii ’90, chiar făceam meserie. Iartă-mă, repet asta obsesiv, dar ştii…
– Aha, înţeleg. „Nu-i aşa că-i aşa?”, cam aşa sună prostituţia despre care vorbeşti, nu?
– În cea mai fericită situaţie, da. Chiar dacă nu am minţit, a intervenit autocenzura, pentru ca să nu-i fac mogulului deservicii. Asta se cheamă prostituţie intelectuală.
– Nu-ţi mai face probleme, aşa-i în toată lumea. Să vezi ce-i şi-n America…
– Ştiu, dar asta nu mă consolează, ci dimpotrivă.
– De aici dorinţa de a fugi din lume?
– Habar nu am. Printre altele. Nu vezi în ce lume supravieţuim? Neputinţa de a interveni eficient, pentru a opri tăvălugul care mutilează omenirea, face să-ţi fugă mintea de acasă.
– Fii liniştită, şi eu am fugit din lume. Ştii, zece ani am fost pe „barcă”. Din punct de vedere financiar a fost bine, dar mi-am distrus sănătatea. Am renunţat şi m-am stabilit în Nebraska. Aveam un prieten în Omaha, unde am şi rămas. A fost bine, dar între timp am şi divorţat… Mă însurasem în perioada în care am muncit pe vas, nu ştiu dacă ai aflat. În sfîrşit, nu aceasta este cauza. Pur şi simplu e tot mai greu şi în State şi pe urmă, oricît de prăpădită ar fi ţara asta, măcar sînt acasă, alături de familie. Mama este în vîrstă, bolnavă, ştii cum e, se pregăteşte de drum… Soră-mea Nadia, nepoţii. Le duceam dorul.
– Înţeleg, confortul afectiv.
– Mă cunosc foarte bine. Deşi dispun de o libertate interioară bine consolidată, îmi cunosc potenţialul, limitele, slăbiciunile, calităţile, defectele. Da, cît am fost tînăr nu am simţit dorul, dar de la o vreme nu îmi găseam locul, chiar dacă mă acomodasem. Am 45 de ani, trebuia să aleg, pînă nu era prea tîrziu. Dar vezi, eu nu m-am gîndit să plec cu bocanci, am venit fără, dar mergem împreună şi ne luăm.
– Fiind extrasezon, îi luăm la reducere.
– În afară de prostituţia de care vorbeai, ce alte cauze te mai îndeamnă să fugi din lume, măcar să mă pregătesc aşa cum se cuvine, să ştiu cîte perechi de bocanci să-mi iau.
– Să nu-ţi imaginezi că în toţi aceşti 25 de ani am practicat prostituţia de care vorbeam. Vreo 2-3, cînd „stăpînii” erau pe cai albi, dar chiar şi atunci i-am lovit gospodăreşte, fix în punctele vulnerabile, ceea ce m-a costat. Hăituieli, „supravegheri”, la domiciliu, pe stradă, capcane de tot felul…
– Nu te-ai schimbat, ai rămas aceeaşi…
– M-am „îmbogăţit” cu cele mai crunte experienţe. Nu este deloc uşor să vezi cum lumea se năruie iar tu asişti la ultimul act.
– Păi să ne băgăm picioarele-n bocanci de cursă lungă şi să fugim din lume…
– Care lume?
– Ai dreptate, nu putem fugi de noi înşine, oricît de laşi am fi, oricît de obosiţi.
– Mă întrebai de cauze. Să ţi-o spun pe aia cu economie, sănătate, învăţămînt, cultură… devastate? Acestea sînt demult istorie. Am rămas doar cu spaimele. Ne mor părinţii pe furiş, în grabă, ruşinaţi că ne sînt poveri. Copiii sînt deformaţi prin diverse practici de import. Tinerii sînt ignoraţi. Rata şomajului este secret de stat. Normalitatea este relatată pe tonuri catastrofale. Nu ne-au mai rămas multe de inventariat, nici măcar insuficienţele nu ne mai impresionează. Generaţii ratate…
E drept că venim pe lume cu o sentinţă la moarte, care nu ştim cînd se va executa. Trupul este doar un veşmînt de împrumt şi vai, vine o clipă în care îl vom restitui, dar ce va rămîne în urma noastră?
– Să ne luăm totuşi, bocanci…
– Şi?
– Ştiu, sună ridicol, dar cred că se impune un marş al solidarităţii. E timpul să ne băgăm picioarele-n bocanci de cursă lungă…
– Mă tem că este puţin cam tîrziu, dar măcar vom beneficia de statutul de victime-ncălţate…
купить проектор для домаles bijoux sexyseo updatesHarman Kardon NOVA портативная акустическая системакупить в Москве

10 păreri la “Îmi bag picioarele-n bocanci de cursă lungă… (2)

  1. Cornelius, :)

    Bună Ziua!
    Frumos „spus” (un Offff! teribil), plastice imagini (care oferă – parţial – soluţii), ciudată îmbinare de Optimism/Pesimism debordant; aş îndrăzni să spun că „suntem în acelaşi calapod”, dar nu vreau să par lipsit de modestie (oricum, fiecare cu experienţa lui de Viaţă).
    Cred – fluturii mei de după lectură – că „de vină” este EDUCAŢIA – comună, naţională – primită (şi asimilată, desigur) ~ aceasta LIPSEŞTE din „patrimoniul” noilor generaţii, sau … este mult (enorm de mult) diminuată. Numai Dumnezeu ştie de e bine, ori de-i rău.
    Vă mulţumesc pentru că existaţi!
    ~
    Cornelius, 🙂
    PS: „să-mi bag picioarele! …”, da. Dar cu mîinile …, ce să fac?!? (Iar „Ochii”, … încotro să-i îndrept? )

    Răspunde
    1. Felicia Popa Autor articol

      Analiza dumneavoastră este binevenită. Aştept şi critici.
      Da, împărtăşesc observaţia dumneavoastră, cu privire la carenţele educaţionale. De aici, numeroase disfuncţionalităţi…
      Vă mulţumesc, domnule Cornelius.

      Răspunde
      1. Gheorghe C. Rosca

        Minunat! (… faptul că există internet) ~ Îmi era dor de „Lume” şi am revenit … aici. (cred că avem la purtător, fiecare, propriul lui Turn de fildeş) ~ PC-ul meu este aproape gata (pe ducă, adică), aşa că mă întreb ce o să urmeze: pot oare supravieţui fără NET? (va fi oare „stadiul” de Crisalidă?) ~ O să verific dacă am Like pe facebook înspre dumneavoastră ~ Cornelius, 🙂

        Răspunde
  2. Mary

    Cat de simplu vorbesti dar , cat de profund ! Sfredelesti mintea si sufletul cititorului . Esti magnifica ! Multumesc ca ai acceptat , sa-ti citesc eseurile . Te rog sa-mi spui daca , pot partaja …gandurile tale scrise .

    Răspunde
  3. Flore Tunaru

    Va multumesc din suflet ca v-ati facut timp sa comentati pe marginea comentariului meu.Simt ca sunteti o persoana calda si buna,imi plac gandurile si simtirile dumneavoastra si sunt mai mult decat onorata ca m-ati primit in ele.Va doresc numai zile minunate ca sa puteti crea in continuare si sa ne mangaiati sufletele si sensibilitatea,atata cata mai avem si de cata mai suntem in stare.

    Răspunde
    1. Felicia Popa Autor articol

      Cu deosebită consideraţie, distinsă Doamnă.
      Eu vă mulţumesc, pentru căldura aprecierilor şi pentru că-mi sînteţi alături. Sînt onorată.
      Sănătate, viaţă lungă şi frumoasă!

      Răspunde
  4. Flore Tunaru

    Ce ne-am mai baga picioarele in bocanci cu totii insa ceva ne atrage sa fim nefericiti,sa rabdam,sa trecem cu vederea,sa iertam si acel ceva este iubirea neconditionata fata de glia strabuna,fata de inaintasii ale caror morminte sunt raspandite pe intreg cuprinsul tarii si la care trebuie sa ne inchinam,sa aprindem cate o lumanare si sa ducem cate o floare,iubirea neconditionata fata de parinti,familii,fata de iarba verde de acasa…Si poate si un pic de lasitate,de comoditate stramba si peltica,schioapa de cele mai multe ori.Unii,mai indrazneti,si-au bagat picioarele in bocanci demult,unii au reusit in calatoria lor,altii au avut si au parte de umilinte de tot felul,de necazuri si drame…

    Răspunde
    1. Felicia Popa Autor articol

      Da, apreciez foarte mult opiniile Dumneavoastră, stimată Doamnă. Chiar le împărtăşesc. Personal, nu aş putea pleca din România, pentru că, nu spun vorbe mari, realmente aş muri. Da, am fost, am văzut, dar nu pot sta mult timp departe de ţară. Dacă stau mai mult de 2 săptămîni, nu mai funcţionez. Îmi place să vizitez, să admir, să cunosc alte culturi care, oricît de fascinante ar fi, nu îmi oferă „oxigenul” de care amprenta mea genetică are nevoie. Cei care mă cunosc de multă vreme, în postura de jurnalist, ştiu cît iubesc România, neamul, istoria, strămoşii, viii şi morţii. Într-o vreme în care, ştiţi, era desuet să arăţi că eşti patriot, eu îmi manifestam public dragostea şi respectul faţă de neamul meu şi de România, care mă doare. Desigur, aţi remarcat faptul că în eseul meu spuneam că vreau să fug din lume, nu în lume. Numai că normele eseului permit o anume extindere, dacă aş fi dezvoltat, trebuia altfel încadrat. Ce am vrut să spun? De circa 15 ani doresc să fug din lume, într-o căsuţă mică din lemn, în vîrful unui deal, de unde să cobor doar din cînd în cînd. Fireşte, dorinţa mea nu s-a concretizat, din motive lesne de înţeles. Profesia, lipsa căsuţei din pădure etc. Înţelegeţi. O parte din cauzele care au generat această dorinţă, le-am împărtăşit în conţinutul esului. Pe celelalte, le cunoaşteţi, desigur. Multe ar fi de adăugat, poate că voi aborda acest subiect într-un eseu viitor.
      Vă mulţumesc pentru aprecierile care mă onorează şi pentru interesul pe care îl manifestaţi faţă de umilele mele relatări.
      Cu toată consideraţia,
      eu

      Răspunde

Lasă un răspuns