Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

Persoana cea mai enervantă, cea mai naivă, cea mai nonconformistă şi cea mai insuportabilă pe care am cunoscut-o de-a lungul şi de-a latul călătoriei mele prin viaţă, este nimeni alta…, eram să spun. Dar nu, acesta este un şablon verbal, uzitat exasperant, în devastatul jurnalism contemporan, care mă scoate din apele teritoriale.
Reformulez. Cea mai nesuferită persoană pe care o cunosc, mărturisesc, sînt chiar eu. Asta nu înseamnă că m-am plictisit de mine. Nici vorbă. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere rarele întîlniri cu mine însămi. De ce? Pentru că ador să mă privesc şi apoi să mă cert cu asprime şi cu obiectivitate mai ales, deşi, recunosc, uneori am încercat să-mi servesc cîte o minciună, dar ce să vezi, vin val-vîrtej amintirile, însoţite adesea de conştiinţă, care-mi aplică, invariabil, corecţii cu bobîrnace în tîmpla dreaptă, pentru a-mi struni imaginaţia.
„Alo, madam, te crezi la televiziune, ori scriind eseuri, sau Doamne fereşte, ai luat-o razna de tot şi-ţi închipui că eşti la tribuna Parlamentului!” – mă dojeneşte precipitată, Conştiinţa.
Iertaţi-mă, am greşit, nu mai fac, onorabilă Doamnă. – replic jucăuş, dar cu gheara ruşinii înfiptă-n jugulară.
„Cum adică, ai greşit? Recidiva se pedepseşte mai aspru decît tentativa!” –mă avertizeză o tînără amintire.
Pardon, tu eşti mică, nu cunoşti raportul cauză-efect. Prin urmare, nu mă agasa, du-te-n memoria mea! – îi răspund pe un ton şăgalnic,
„Lasă ironiile, ne ştim de cînd erai copilă. De-atunci am fost martoră la geneza a milioane de surate.” – îmi replică o altă distinsă amintire, atinsă de vîrsta senioratului.

Bine, bine, nu vă aprindeţi. Toate îmi sînteţi dragi, chiar şi cele a căror existenţă face să-mi cadă o lacrimă. Vouă vă datorez puţina înţelepciune, voi mă însoţiţi cu discreţie, oriunde aş fi. Datorită vouă revăd oameni dragi, ori de cîte ori dorurile-mi taie respiraţia. Tot vouă, vă mulţumesc pentru că retrăiesc întîmplări care mi-au luminat existenţa.
Oamenii apreciază că amintirile sînt frumoase ori urîte. Eroare.
Sînteţi deopotrivă de preţioase. Fiecare clipă, fiecare zi, orice gest, întîlnire, cuvînt, privire, sentiment, mîngîiere…, se transformă ireversibil, în numele vostru.
Pentru ca să vă recunosc, eu vă împart în albe şi roşii. Cele albe sînteţi îngerii mei, iar cele roşii, călăuzele care nu mi-aţi permis reeditarea greşelilor. Chiar dacă unele mă bucuraţi, iar altele îmi generaţi suferinţă, regrete sau mă faceţi să mă ruşinez, vă iubesc deopotrivă. Sînteţi tezaurul pe care nu mi-l poate lua nimeni.
Graţie vouă, nu pot, nu vreau să fiu ca lumea.
Ştiu, asta înseamnă că sînt anapoda. Ador această ipostază, de aceea admit complicitatea voastră, pentru care vă mulţumesc. În compania voastră voi îmbrăţişa viitorul, care vă va aduce albe surate, spre a-mi completa patrimoniul spiritual.כיסוי חיצוני לרכב רכבбланк декларации о доходахгрильзащитная пленка для телефона

2 păreri la “Nu pot, nu vreau să fiu ca lumea

    1. Felicia Popa Autor articol

      Aprecierile Dumneavoastră mă onorează.
      Experienţele nu sînt doar din proria-mi aexistenţă, ci şi din viaţa celor din jurul meu.
      Vă mulţumesc, stimată Doamnă.
      Cu deosebită consideraţie,
      eu

      Răspunde

Lasă un răspuns