Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Oamenii duhnesc a deznădejde

Pe vremea cînd habar nu aveam de ce se anunţă ora exactă, de ce se schimbă anotimpurile, ce rost au bunele maniere, ce caută atîta lume în oraşul meu, de vreme ce este mama, cine aprinde felinarele în cer şi aşa mai departe, abia depăşisem pragul primilor cinci ani de viaţă.
Totul era nou, fascinant şi cerea milioane de explicaţii – mare parte dintre acestea nu le-am găsit nici astăzi.
Vechi şi explicabili erau doar ţiganii, în mintea mea de mic rezident în acest spaţiu dintre cer şi pămînt. Ţiganii, acele făpturi întunecate care bîntuiau prin oraşul meu la ore exacte, pentru a mă îngrozi şi a mă determina să mănînc ori să dorm la prînz, au fost teroriştii copilăriei mele.
Mai tîrziu, aveam să înţeleg că aveau şi ei copii, cu mult mai numeroşi, astfel încît, nici vorbă să-şi mai dorească o piticanie guralivă şi fără astîmpăr.
Ţiganii, aceşti oameni speciali, în felul lor, făceau negoţ prin oraşul meu, un soi de barter al zilelor noastre – ofereau oale, lighene, cratiţe şi tot soiul de blide noi, iar la schimb primeau haine vechi.
Astăzi, la distanţă de aproape o jumătate de secol, situaţia s-a schimbat spectaculos, iar spaima mea de atunci s-a transformat în umilinţă. Ţiganii nu mai urlă prin oraş „oale avem, lighene vă dăm…”, ci stau civilizaţi la piaţă, unde ne oferă haine vechi pe bani noi. Bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, cu pălării scumpe pe creştete, ne oferă cu amabilitate cele mai diverse articole de vestimentaţie şi încălţăminte, din containere occidentale, la cele mai „avantajoase” preţuri.
Dumnezeule, ce spectacol! De la muncitor pînă la profesor, de la inginer, cercetător, scriitor pînă la agent de pază, toţi scormonesc prin lăzile ţiganilor extrem de îngăduitori. Unul îşi ia chiloţi, altul tricouri. O damă caută speranţele pierdute, într-un morman de sutiene. Un altul, ceva mai cu dare de mînă, probează o haină de piele. Este o forfotă tăcută… Piaţa pute. Oamenii duhnesc a deznădejde, iar eu mă refugiez cu disperare în vremurile în care habar nu aveam de ce se dă ora exactă…

Ziarul Cuget românesc – 5 mai 1999
каркасно щитовой дачный домсковорода гриль как выбрать отзывыכיסוילרכבhrמדגםhammerпроектор омск

2 păreri la “Oamenii duhnesc a deznădejde

    1. Felicia Popa Autor articol

      La vremea copilăriei mă fascina ora exactă.
      La maturitate, am înţeles că starea de umilinţă nu generează zîmbete.
      Privind însă din perspectiva omului-speranţă, da, soarele şi-un zîmbet ne-ar fi de-ajuns…
      Să vă fie soare mereu.

      Răspunde

Lasă un răspuns