Răstigniri asumate

Prietenia înseamnă existență gemelară. Să simți la fel, să suferi la fel. Să descifrezi tăceri, să știi cînd „geamănul” este fericit, cînd este trist… Să știi ce-l doare, chiar și atunci cînd nu îți spune. Să îl cauți exact atunci cînd are nevoie. Să iubești și să dăruiești discret, necondiționat, cu tandrețe, cu onestitate, să lași liniștea să cheme viitorul.

– Alo. Eu. Dacă-mi îngădui, te salut, dacă nu, tac… Sărut mîna.
– Da, tu. Te contrasalut, Horia. Te-ascult.
– Bună dimineața. E ora patru, știi? Dormi sau încă nu te-ai culcat?
– Bună dimineața? Bine, cum spui tu.
– Știi, mi-e tare dor de Sorescu, de Blaga, de Nichita Stănescu, de Esenin, de Minulescu, de Shakespeare, de…
– … Nina Cassian.
– Nimeni, aproape nimeni nu mai vorbește despre ei. Oamenii au evoluat, vorbesc de Europa, comentează legi, vorbesc despre NATO, despre vreme, despre vacanțe, despre consecințele eclipsei, despre cîte-n lună și-n stelele verzi…
– Li s-o fi făcut dor de Caragiale, nu crezi?
– Dormi?
– Cred că nu.
– Pari somnoroasă.
– Nu. Sînt ușor emoționată pentru că am nimerit în capcanele dorurilor tale…
– Ai umor.
– Trenul vieții noastre pare să fi deraiat, în halta haosului.
– Ha haa haaa… Vorbești cu cel de-al treilea, cu cel care, deși nu va înțelege nimic din conversația noastră, trebuie să ne suporte? Hai, te rog, întoarce-te la dialogul nostru.
– Știi foarte bine că ador oamenii vii. Prezența unei fantome, fără nicio consistență, nu poate fi decît amuzantă.
– Bufon solemn!? Ha haaa…
– Mmm, ce-o mai fi făcînd Regele Lear?
– „Am să mor cînd o să vreau! Eu sunt regele! Eu hotărăsc!” E viu, își alimentează obsesiile!
– Sărmanii supraviețuitori, biete exponate prăfuite, uitate pe etajerele vremurilor! Nebunii shakespeariene… Hai să ne-ntoarcem cu fața spre lumină, Horia.
– Dormi?
– Nu, poate că visez…
– A murit Leo.
– Care? Cine este Leo?
– Prietenul meu.
– Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.
– Era prietenul meu secret.
– Era om, sau…
– Era prietenul meu cu suflet frumos, o minune a Creației. L-am întîlnit anul trecut, în septembrie, parcă. Stătea lîngă Poștă, lipit de perete privea cerul. M-a contrariat contrastul dintre ținuta și chipul lui – un savant îmbrăcat ca un sinistrat. Am făcut cîțiva pași… Nevoia mea de argument m-a întors din drum. Bună ziua. Vă pot fi de folos cu ceva? – l-am întrebat. Cura, ut valeas! Nietzsche spunea că din dragoste faţă de oameni, se întîmplă cîteodată să-l îmbrăţişezi la întîmplare pe primul om întîlnit în cale, căci nu-i poţi îmbrăţişa pe toţi: dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească… mi-a spus cu căldură-n glas și-n privire. De ce spui că trebuie să am grijă de mine, par bolnav? – l-am întrebat. Răspunsul lui a fost atît de amplu, încît l-am invitat acasă și am vorbit pînă în zori.
Simetriile confesiunilor sale verticale, fără lamentări, lipsite de accese de trufie, m-au tulburat. A fost magistrat. Și-a asumat răstignirile profesionale, a experimentat și rateuri, a fost învingător și învins, a simțit gustul astringent al vicisitudinilor, a trăit clipe de beatitudine, a iubit… Iubirea l-a devorat, l-a îngenuncheat, l-a anulat.
– Triumful eșecului… Răvășitor amurg! Unde s-a sfîrșit?
– În patul lui. A plecat liniștit…
– Cum adică în patul lui, nu era homless?
– După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic – cinam împreună, ne povesteam vesele și triste… Cînd se detașa de starea în care se afla, îi plăcea să recite din Sorescu, Blaga, Nichita Stănescu, Esenin, Minulescu, Shakespeare…
– Ahm, înțeleg…
– După o vreme, am hotărît să-l găzduiesc la mine. I-am spus că eu plec în Anglia la un curs și l-am rugat să aibă grijă de casă în lipsa mea.
– Din cîte știu, în urmă cu vreo cinci ani ai fost la specializarea despre care vorbești.
– Da, și ce bine că am fost, pentru că aveam ce să-i povestesc. Comunicam zilnic.
– Dar lipsea prefixul…
– Ei, am ales calea facebook. În urmă cu trei seri, la ora nouă, nu a mai apărut, conform programului stabilit. M-am gîndit că poate… Dar nu. La nouă și jumătate am sunat pe fix, nu a răspuns. Atunci am înțeles că a finalizat contractul. Am fugit acasă și într-adevăr, Leo… dormea.
– Tu unde ai locuit cît ai fost la… curs?
– În cabinetul meu.
– Acum unde ești?
– Acasă.
– Vrei să-ți recit ceva? Ceva ca rugăciunea?
– Vreau să-i mulțumesc lui Marin Sorescu pentru că nu dormi cînd dormi…

Recomandare: un serial psihologic – Misterele creierului

Catalin Gherasim, unul dintre cei mai renumiti psihologi din Romania, brasovean, psiholog clinician, doctor in psihologie, va ofera un serial exceptional cu 48 de episoade in seria I, serial care trateaza subiecte de interes larg in lumea si societatea actuala cum ar fi: stresul, anorexia, bulimia, tulburarile de personalitate de toate genurile, narcisismul, educatia, vocatia, paranoia, ortorexia, depresiile, fobiile, anxietatea, iubirea, borderline, consilierea de cuplu, psihoterapia si multe alte teme foarte interesante.

Sfatul psihologului

Sfatul psihologului

реклама сайта в гуглcheck website downtimesex toy vibroзащитное стекло

Scrisoare deschisă adresată demnitarilor români

Bună ziua, doamnelor şi domnilor!
Pardon de expresie! Forma corectă de salut ar fi, „Vai de zilele noastre! Ce-aţi făcut din noi, neisprăviţilor?”
Pentru că ne-aţi sigilat destinele în zodia perdanţilor, voi face un salt peste cuvenitele formule de politeţe şi vă întreb abrupt: dacă fostul comandant al Penitenciarului Rîmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii şi drept urmare a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, urmând să fie şi degradat militar, voi, cei care în ultimii 25 de ani, pretinzînd că aţi condus România, aţi devastat-o, aţi vîndut-o, aţi pustiit-o, ce meritaţi? Chiar dacă decizia nu este definitivă, putînd fi atacată, fie şi după o jumătate de secol, această vişinată expirată, va plăti pentru ororile comise.
Torţionarul Vişinescu se face vinovat de moartea şi de maltratarea a zeci, poate sute de detinuţi politici. Voi, cei care vă faceţi vinovaţi de distrugerea, fără precedent, a României, a unui popor, ce pedepse meritaţi?

– guvernele post-decembriste care s-au perindat la conducerea ţării în ultimii 25 de ani, au distrus, au falimentat, au privatizat defectuos ori au vîndut la fier vechi, peste 1.200 de mari întreprinderi româneşti. Drept urmare, peste jumătate din forţa aptă de muncă a plecat în Italia, Germania, Spania, Franţa… Unii muncesc pentru ei şi pentru familiile abandonate în ţară, alţii fură, cerşesc, ucid în numele supravieţuirii;
– în anul 1989, România nu numai că nu avea datorii externe, ci dispunea de 18 miliarde de dolari, care se constituiau din lichidități bancare sub formă de rezerve valutare şi de creanţe generate de exporturi. Unde au dispărut aceste sume?
– ne-aţi minţit, ne-aţi furat, ne-aţi devastat ţara, aţi creat condiţii optime reducerii populaţiei „pe căi naturale”. Natalitatea scade îngrijorător. Tinerii sînt ignoraţi;
– aţi pierdut (cedat) cu acte, moştenirea Gojdu;
– aţi pierdut pentru totdeauna tezaurul României încredinţat spre păstrare Moscovei;
– tot sub… conducerea voastră, România a fost scosă de pe lista producătorilor de aur, pierzînd astfel dreptul de a folosi poansonul BNR. În aceste condiţii, orice producator de aur din Romania trebuie sa apeleze la un laborator acreditat, ceea ce înseamnă costuri suplimentare pentru inscripţionarea lingourilor;
– tot la pierderi se încadrează şi Pavilionul naţional– simbolul care indică naţionalitatea navei. Cu alte cuvinte, dacă am rămas fără flotă, la ce i-ar mai folosi Autorităţii Navale Române, Pavilionul românesc?!
– unde sînt sumele enorme care constituiau fondul de pensii în 1989?
– unde sînt banii Fondului Solidaritatea?
– ce s-a întîmplat cu fondurile UTC, PCR şi ale Sindicatului socialist? Dar cu patrimoniul acestora, ce aţi făcut?

„În spatele fiecărei mari averi se află o fără-de-lege.” – aprecia Honore de Balzac. Voi cum veţi justifica traiul regesc şi averile colosale pe care vi le-aţi permis?

– aţi pritocit legi cu dedicaţie pentru grupuri de interese, legi care nu au nicio legătură cu poporul român, cu interesele ţării;
– prin complicitate, aţi contribuit la distrugerea fondului forestier, la înstrăinarea tuturor resurselor României;
– sub pretextul retrocedărilor, aţi înstrăinat clădiri monumente istorice, numeroase sedii de muzee, de şcoli, licee, grădiniţe, clinici medicale, dar şi terenuri intravilane;
– sînteţi devoratori nativi, aţi acceptat liberalizarea vînzării terenurilor, care va conduce la pierderea definitivă a României. După cum aflăm din scrierile domnului Eminescu, ţara a mai fost devorată dar „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie, pămînturi încăpute pe mîini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pămînturi sînt în asemenea mîini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.” Vom mai avea un Basarab care să răscumpere ceea ce aţi înstrăinat voi? Greu de crezut!
– actul de justiţie se face esenţialmente, pe baza interceptărilor convorbirilor, a iscoadelor, a trădărilor, a turnătoriilor numite parşiv, „denunţuri”, pe şantaj. Toate acestea, cu acordul sau la comanda voastră;
– Academia Română asistă fără nicio reacţie, la mutilarea Limbii române, care este memoria neamului. Desigur, şi primii demnitari ai ţării fac excepţie de limba română. A vorbi la întîlniri cu protocol de grad zero, în limba poporului pe care pretinzi că îl conduci, reprezintă o formă de respect faţă de acesta. De ce oare, Angela Merkel, François Hollande, Vladimir Putin, Sergio Mattarella şi alţi lideri vorbesc exclusiv în limbile oficiale ale ţărilor ai căror conducători sînt? Pot fi bănuiţi aceştia că sînt doar vorbitori ai unei singure limbi? În mod evident, nu!
– dominaţi de instincte primitive, de interese private ori de grupuri infracţionale, aţi procedat astfel încît funcţiile cele mai importante în stat au fost ocupate exclusiv, de indivizi numiţi pe cu totul alte criterii decît cele ale competenţei. De aici, dezastrul;

Histrionici, cu o ereditate fisurată, defectuoasă, ne-aţi amputat încrederea. Sub pretextul libertăţii de exprimare, aţi mutilat adevărul, astfel încît, adesea, viaţa pare mai dureroasă decît moartea.

– aţi contribuit la distrugerea agriculturii, astfel încît românii consumă furaje chimice de import. Drept consecinţă, România este pe locuri fruntaşe în Europa, chiar şi în lume, la numeroase afecţiuni cronice;
– aţi instrumentat complicităţi pentru a vă însuşi tone de bani din licitaţii organizate în folosul vostru;
– sînteţi abstracţi, aţi banalizat declinul. După 25 de ani de „reformă” a învăţămîntului, cei mai mulţi au diplome şi din ce în ce mai puţini, au studii. Nenumăraţi semianalfabeţi cu diplome, deţin funcţii importante în stat, de aici, consenciţele dezastruoase;
– sistemul sanitar, de asemeni, l-aţi reformat astfel încît, s-au înmulţit cimitirele;
– o devastatoare inflaţie a răului devorează ceea ce a mai rămas din noi. „România apare ca o ţară devastată de frici şi de percepţia unor pericole care pîndesc individul, comunităţile sau chiar ţara în totalitatea ei, la tot pasul. Universul social al românului pare populat de nesiguranţă şi incertitudini, de spaime şi viitoare pericole care îl determină la acţiuni sau reprezentări fataliste sau pesimiste cu privire la viitor” – se arată în analiza datelor unui studiu IRES, realizat în luna mai 2015. „Riscuri precum nesiguranţa locului de muncă sau cel legat de somaj sînt cele cu care ne-am obişnuit în ultimele decenii, dar la ele se adaugă mai nou terorismul, riscurile alimentare, poluarea, accidentele nucleare. Românii sînt tot mai speriaţi de traficul şi consumul de droguri sau de riscul unui război în zonă” – se mai arată în acelaşi studiu.
– Un popor este un organism viu, care nu poate supravieţui la nesfîrşit cu demnitatea amputată!

Întorcîndu-mă la victimele criminalului Vişinescu, care trăiau în condiţii inumane, înspăimîntate, fără hrană suficientă, fără medicamente, umilite, vin şi vă întreb, victimele regimurilor voastre nu au fost tratate în mod similar? Torturati psihic, nu şi fizic, numeroşi români s-au sinucis pentru că nu au putut suporta lipsurile, spaimele. Alţii, au plecat în veşnicie la vîrste tinere, din aceleaşi cauze.

Legendara „generaţia-n blugi şi-n adidaşi”, care a îndurat lipsuri inimaginabile, condiţii inumane, care a fost exploatată diabolic pentru ca România să achite datoria externă şi pe spatele căreia Ceauşescu a reclădit România, pentru ca să aveţi voi ce fura, sînt pensionarii de astăzi, cărora nu le puteţi asigura o existenţă decentă, binemeritată, determinîndu-i să se simtă vinovaţi pentru că nu au murit înante de împlinrea vîrstei de pensionare.

Cei mai mulţi dintre seniorii de astăzi, şi-au riscat vieţile, participînd necondiţionat la evenimentele din decembrie 1989, majoritatea, fără a pretinde titluri de revoluţionari şi recompense consistente.
Morţii din decembrie ’89, victimele mineriadelor, vor rămîne îngropate şi la propriu şi la figurat?
Ce-aţi făcut din ţara lor, din truda lor, din vieţile şi din morţile lor? Credeţi că veţi păcăli soarta şi că nu veţi plăti? Poate că unii veţi avea „şansa” să nu prindeţi acele vremuri, dar vă asigur că cel puţin unii dintre voi, mai devreme sau mai tîrziu, veţi avea soarta torţionarului Vişinescu, pe care, paradoxal, statul român l-a recompensat onorabil, pînă la vîrsta de 90 de ani.

Conform hotărîrii Curţii de Apel Bucuresti, Vişinescu trebuie să plătească urmaşilor victimelor sale, 300.000 de euro, cu titlu de despăgubiri. în solidar cu Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Chiar dacă instanţa a menţinut sechestru asigurător pe imobilul în care locuieşte Alexandru Vişinescu, cît şi pe o serie de acţiuni pe care acesta le-ar deţine la SIF, o parte din suma stabilită pentru despăgubiri, va fi suportată de stat prin instituţiile amintite, adică de noi, implicit de către urmaşii victimelor Vişinescului cel cumplit. Paradoxal sau nu, suportăm sau nu…

Ar fi multe de adăugat – distrugerea CFR, a Loteriei şi a Poştei Române, desfiinţarea cinematografelor şi implicit devastarea Patrimoniului imobiliar al România Film, deturnarea fondurilor europene şi de aici consecinţele etc, etc, etc.
Cum eu nu am autoritatea de a judeca şi de a pedepsi, conform legislaţiei româneşti în vigoare, aceste fapte care au condus la distrugerea României, am semnalat doar, apreciind că toate acestea şi numeroase altele, pot fi catalogate ca fiind cel puţin crime împotriva umanităţii.

Vă întrebaţi poate cum îmi permit să nu folosesc pronumele de politeţe cînd mă adresez unor foşti şi actuali demnitari? Explicaţia este simplă şi de bun-simţ. De vreme ce sînt per tu cu Dumnezeu, cum credţi că aş putea să mă adresez unor mincinoşi, unor trădători, unor hoţi, unor vînzători de ţară?
Cu mari rezerve, admit că nu toţi vă încadraţi în aceste categorii. Maxim 1-2 la sută, se exclud poate, dar şi aceia deliranţi, aroganţi, duplicitari…

Felicia Popaпродвижение компанииук украины 2012услуги юристадля путеществие Коттедж лапландия

Maimuţe înfometate, venite la ospăţul canibal

Ce o fi fost în mintea lui John Fitzgerald Kennedy, cînd a spus că omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii?
Dacă vestitul prezident ar fi văzut astăzi reacţia românilor ieşiţi cu mic, cu mare să întîmpine Cavaleria americană, fie s-ar fi ruşinat de propriile cuvinte, fie ar fi fost îngrozit să vadă pe parcursul a sute de kilometri, maimuţe înfometate, venite la ospăţul canibal. Ce altceva pot sugera uralele cu care populatia din satele şi oraşele traversate, a salutat convoiul militar. Unii şi-au luat concediu medical, alţii s-au învoit de la serviciu, alţii au fugit de acasă pentru a întîmpina „Marşul Cavaleriei americane”.

Scăpaţi parcă de la grădina zoologică, instalaţi de-a lungul şoselelor, pe garduri, pe clădiri, unii peste ceilalţi, au prezentat adevărate spectacole de pantomimă, au rîs, au fluierat, au făcut fotografii, au filmat, au ridicat mîinile în semn că s-au predat, au dansat, au aplaudat, au dat un spectacol demn de lumea a treia.
Soldaţii americani au răspuns, dacă nu entuziaşti, cel puţin miraţi de atitudinea mulţimii.
Am trăit sentimente acute de ruşine, de neputinţă, din motive lesne de înţeles. Pe de altă parte însă, trebuie să recunosc, m-au cuprins fiori de spaimă. Nu este puţin lucru să asişti la parada blindatelor şi a elicopterelor de luptă, aceste veritabile simboluri ale violenţei, ale morţii, ale dezastrului, însoţite de 400 de militari americani din Batalionul 2 al Regimentului 2 Cavalerie al Armatei SUA, echipaţi de luptă.
Desigur, mulţi vor fi aceia care se vor grăbi să spună că facem parte din Alianţă, că este foarte bine, că vom fi apăraţi, că am aşteptat 70 de ani să vină americanii, că prezenţa lor este un semnal pozitiv… E-n ordine, am aflat toate acestea la momentele potrivite, dar văzînd acest fragment al unei teribile maşinării de război, m-am îngrozit.
Oricare ar fi însă cauzele, prezenţa unei armate străine pe teritoriul ţării, nu poate decît să mă îngrijoreze. Chiar dacă nu ne este ostilă, un lucru este sigur, generează nervozitate care poate conduce la un conflict armat real. În fine, vom vedea consecinţele.
оптимизация сайтов38 статья кзот украины 2015pinteredstшины Point S

Estetica ultimului zbor

Uneori, constatăm că scena pe care ne-am interpretat rolul a fost doar o pînză de păianjen, ca omul – rezistentă şi delicată, deopotrivă. Se-ntîmplă însă, ca înainte de a se fi consumat ultimul act, aparent inexplicabil, să cadă cortina. Apoi discret, silenţios, se desfăşoară parada amintirilor acompaniată de un recviem, ca un plîns fără lacrimi…

Salonul de spital în care intrasem pentru a vizita un fost coleg, devenit peste ani, bun prieten, duhnea a măcelărie de cartier, a sînge dospit, a sudoare de bovine căsăpite, cărora le-a fost ignorat pînă şi dreptul de a-şi negocia preţul propriei sacrificări.
– Bună ziua, domnilor!
Bună ziua, sărut mîna, bine aţi venit pe la noi. – au răspuns bărbaţii echipaţi ca-ntr-o piesă neterminată, de Cehov, plasaţi într-o izolare colectivă.
– Ne luaţi un interviu? – mă întrebă un descărnat fără vîrstă, pe obrazul căruia suferinţele au săpat riduri adînci, pentru curgerea lacrimilor.
– Ooo, nu, domnule. Am venit doar pentru ca să vă îmbrăţişez, să vă urez însănătoşire grabnică şi să…
– Alo, păi tu ai venit în vizită de stat, ori ai venit la mine? – îmi strigă Mihai, oarecum contrariat. Hai să te văd, curajoaso. Stai, stai, stai, nu mă pupa fără mască. Doar dacă ţi s-a făcut de un concediu medical prelungit, strînge-mă la piept şi ţi-oi da viruşi, bacterii şi toţi paraziţii sistemului de sănătate publică.
– Adevăraţii paraziţi sînt prin cabinetele parlamentare, guvernamentale, chiar şi medicale, pe alocuri, dar cei mai periculoşi sînt tot la Bucureşti, Mihai. Cei ai căror gazdă eşti, vremelnic, sînt inofensivi în comparaţie cu amintitele chicheriţe.
– Hai du-te, că nu te cred. Vezi că i-ai omis pe cei din „cabinetele” penitenciare, depozitaţi aşa, doar pentru cosmetizarea temporară a clasei politice…
– Ai chef de anecdote cu tîrfe politice, Mihai?
– Nu. Ai dreptate. Impostori jalnici, care ne-au trăit vieţile, coioţi devoratori de cadavre.
– Suporţi o invitaţie idioată? Vrei să ieşim, să visăm în ploaie?
– Ştii, cîndva, aş fi dorit să mă mut în viaţa ta, dar erai deja trofeul unui găligan cu şerpi la epoleţi şi cu privire de felină. Nu l-am urît, dar în fiecare dimineaţă îi frigeam, terapeutic, un pumn între ochi. Imaginar, fireşte. Nu, nu l-am urît, dar niciodată nu m-am vindecat. Unde este acum?
– A ieşit…
– … din scenă?
– …
– Înţeleg, în curînd ne vom revedea, aşadar. Îi voi plăti poliţa, ş-apoi îţi vom scrie cîte-un vers, pînă cînd poemul va reda povestea toată.
Că bine zici, hai să ieşim.

Ploaia încetase. Soarele s-a iţit de sub poala unui nor, atingîndu-ne cu blîndeţea Celui care ştie cînd să mîngîie sufletele-nlăcrimate.

– Ştii, desigur, la maturitate, omul se descoperă. Slavă Cerului că nu am ratat întîlnirea cu mine însumi. La prima vedere nu m-am recunoscut, dar încet-încet coabitarea cu insul din oglinda timpului trecut, a devenit suportabilă. Astfel a fost cu putinţă să primesc, nu cu resemnare, ci chiar împăcat, viza pentrul zborul final.
– Taci! Ascultă, Mihai…
– Ghemul negru zburător, care ţopăie pe ramurile mestecanului de la fereastra salonului, este prietena mea, e tare amuzantă. În ciuda limbajului frust al înfăţişării, mierla pe care o asculţi acum, cîntă adesea cu accent străin. Cînd este entuziastă, cîntă ca o ciocîrlie, cînd e apatică, se văicăreşte ca un piţigoi. Alteori, e pitulice, sticlete ori mormăie ca un grangur… Niciodată însă, nu se prosteşte ca un papagal. E adorabilă. Acum se alintă ca un canar, vibrează-a despărţire.
– Mihai, orice despărţire, poate însemna o regăsire.
Zbor lin, Prietene!
– Cînd mă voi întoarce, voi fi mesteacăn. Sînt sigur că mă vei îmbrăţişa, oriunde ne vom regăsi.
translate portuguesecar cover for 2007 nissan 350zвакуумные упаковщикиWSP Italy DUBAI W855

Ziua Internaţională a Libertăţii Presei ?!

Este limpede, cu cît se vorbeşte mai mult despre libertate, cu atît mai mult, aceasta este supusă riscului de dispariţie.
Temutul cîine de pază al democraţiei, este pe cale să fie transformat în javră de mahala, prin metode dintre cele mai devastatoare:
– agresiuni verbale şi fizice
– hăituirea, prin diverse “metode specifice”, a puţinilor jurnalişti documentaţi, incisivi, incoruptibili
– presiuni ale autorităţilor la adresa instituţiilor de presă
– anchete care au drept scop intimidarea jurnaliştilor
– interceptarea comunicaţiilor…
Nu în ultimul rînd, decredibilizarea, prin infiltrarea diverşilor „acoperiţi”, descoperiţi conform agendei de lucru a „hingherilor”.
Umilirea din interiorul breslei, prin exploatare excesivă, adesea remunerată în batjocură. Deprofesionalizarea atent aplicată, concedierea vocilor incomode, tabloidizarea instituţiilor media credibile…
.

“O presă liberă contribuie la consolidarea democrației și la dezvoltarea unei societăți prospere. Pentru acest drept am luptat în 1989, iar rolul mass – media este esențial în apărarea interesului public. Ziua Mondială a Libertății Presei ne readuce aminte cît de importantă este libertatea de exprimare.” – transmite sec, preşedintele Klaus Iohannis (pe facebook !), abordînd un limbaj de lemn dogit.

Tristă aniversare, îngrijorătoare perspectivă!

La 23 decembrie 1993, Adunarea Generală a ONU, declara ziua de 3 mai drept Ziua mondială a libertăţii presei. Ideea acestei acţiuni a apărut la Conferinţa Generală UNESCO care, printr-o rezoluţie din 1991 asupra „Promovării libertăţii presei în lume”, a recunoscut că o presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă esenţială a unei societăţi democratice.

Ei, şi?!
наполнение сайта ценыusability for websiteshow does my site rank in googleApple Watch Sport 38 mm Case 7000 Series Silver Aluminum Ion-X Glass Retina Display Composite

Estetica normalităţii

Nefericirea se hrăneşte cu zilele noastre, muşcă adînc din sufletele sîngerînde, devorîndu-le. Privită din altă perspectivă însă, nefericirea bine dozată, atent controlată, este o consecinţă a maturităţii, a evoluţiei. Nefericirea pune în valoare fericirea…

Tudor este un bărbat trecut de vîrsta amăgirilor. Un amestec, aparent bizar, de viaţă îndoliată, cu extaz ratat. Cînd jovial, tandru, jucăuş, cînd melancolic, abătut, fugit într-un dor îmbrăcat în fîşii de amintiri decupate din mantiile anilor. O Edith Piaf în variantă masculină, care zburdă pe portativul vieţii. Adesea ezitant, ba se bucură savurînd „La vie en rose”, declarînd lumii că „Non, je ne regrette rien”, ba se apleacă-a iertare, jelindu-se rugător, „Mon Dieu”… Impresionantă conjugare a continuităţii.

Nu eu am murit, ci oamenii au murit în mine – mărturiseşte Tudor, cu o aparentă detaşare.
De ce? Pentru că omul educat, manierat, iertător, sincer, blînd, echilibrat, grijuliu cu cei din preajma sa, pare neverosimil. – îşi răspunde cu amărăciune.
Pentru că omenia este catalogată ca fiind un act sinucigaş.
Politeţe, bună-cuviinţă? Pantomimă neizbutită!
Altruism, generozitate, grijă pentru aproapele tău? Suflet infirm!
Prea osteniţi de rateurile neasumate, deziluzionaţi de timpuriu, nu mai credem în solidaritatea lipsită de interese vicleane.
Se pare că cei mai mulţi dintre noi, nu ne putem asuma postura maturităţii… Am pierdut logica afectivă, simţurile ni-s anesteziate, gîndurile ni-s mutilate de cele mai degradante prezumţii.
Doar aripa morţii, care nu-şi întrerupe devastatoarea cursă, ne mai aduce la sentimente specific umane, nu pentru mult timp însă. Cînd vălul ei ne-atinge gîndurile, cuvintele-şi pierd semnificaţia pentru o vreme…

Care sînt cauzele acestor rătăciri? Vicierea omului transformat, aproape inexiplicabil, în bestie. Minciuna, impostura, egoismul, hoţia, ipocrizia, ticăloşia, duplicitatea, sînt arme letale, folosite adesea, fără nici o explicaţie plauzibilă. Ne place să credem că există oameni inferiori nouă. Credulii sînt aruncaţi în infernul talmeş-balmeşului contemporan.
De aici, alienarea celor mai mulţi. Desigur, puţini înţeleg că însingurarea nu este atributul dezaxasaţilor, ci decenţa artiştilor. Că solitudinea este nobleţea îngerilor.
Da, singurătatea este pelerina care acoperă cicatricele sfîşierilor marilor performeri.
Singurătatea metamorfozează sacrificiile în capodopere.

Desigur, Tudor are dreptate, sîntem într-o gravă eroare de percepţie a semenilor. Pe vicleni îi tratăm cu amabilitate, faţă de cei ticăloşi manifestăm elocinţă. În vecinătatea mitocanilor care ne ofensează, simulăm discreţie, cuminţenie, calm, chiar respect. Celor demni de respect, le oferim toată ignoranţa din dotare.
Fără nici o îndoială, sîntem pregătiţi temeinic pentru a ne refugia în zoologie. Estetica normalităţii este iremediabil afectată de boala speciei nevaccinate…
купить смартфон 4gадвокаткупить хорошие кастрюлиMichelin Latitude Alpin LA2

Să ne luminăm…

Acum, cînd omagiem patimile Domnului Iisus Hristos, spre a ne bucura de miracolul Învierii, se cuvine ca să îndreptăm gîndurile noastre de recunoştinţă Divinităţii!
Să abandonăm trufiile, să cerem iertare şi să iertăm.
Să-i căutăm astăzi pe cei pe care mîine, îndoliaţi, îi vom regreta tardiv.
Şi apoi, ca-ntr-o rugăciune nouă, să-i căutăm în gîndul abandonat, pe cei plecaţi la stele. Să le mulţumim, să le spunem că n-au trecut pe-aici degeaba şi că nu i-am uitat.
Să ne luminăm sufletele cu o doză de normalitate.
Să exersăm cuviincios dragostea dintîi, dragostea de viaţă.
Să ne spălăm rînjetele cu un zîmbet şi cu o îmbrăţişare.

Să ne bucurăm.
Hristos a înviat!

Sărbători cu lumină în suflete!
дайв сафари мальдивыsearch engine keyword positionkeywords searchукладка модульного паркета видео

Libertăţi înecate-n sărbători legale

Ştiu, recunosc, sînt anapoda.
Cînd toată lumea se bucură, eu îmi sorb lacrimile, pe furiş.
Cînd toţi ai mei sînt trişti, îmi reprim cu greu hohotele de rîs generate de vremelnicia vecinătăţilor noastre.
Cînd oamenii dorm, eu sînt străjerul cine ştie cărui dor.
Cînd ei muncesc, eu zburd hai-hui într-un vis.
Cînd toţi pleacă, eu mă-ntorc…

Duminica Floriilor este sărbătoarea care ne aminteşte intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimile urmate de marea Jertfă.
De ce s-a oferit Domnul Iisus, jertfei? Din dragoste!
Desigur, evenimentul se cuvine a fi sărbătorit, dar cum? Manifestîndu-ne iubirea?! Greu de ales.
Numai că pardon, să mă iertaţi, celor mai mulţi dintre noi, gîndurile de unitate ne-au fugit de acasă, din cauze fiziologice – solidaritatea cu propriile aparate digestive ne sufocă toate sentimentele.

Un gînd bun, transmis unui prieten îndurerat, un zîmbet oferit cu căldură semenilor cu care ne intersectăm, un cuvînt frumos, rostit cu blîndeţe? Glume de şomer disperat, astenii de primăvară!

Un mesaj pe care l-am primit de la un prieten fugit în lume, m-a trimis cu gîndul către seniorii şi copiii care, îmbrăcaţi de sărbătoare, îi aşteaptă la porţile dorului pe fiii ori pe părinţii absenţi de la masa de sărbătoare.

“… în momentele de sărbătoare sînt jos, pentru că îmi lipseşte familia, îmi lipsesc prietenii… Îmi ratez viaţa şi am regrete pentru că trebuie s-o trăiesc pe a altora!
E urîtă viaţa printre străini, în aceste momente. Chiar dacă sînt drăguţi, îi invidiez, pentru că ei sînt împreună, iar eu mă simt pustiit.
Mi s-a pus doru-n gît, de nu mai pot să respir. Aş da orice pentru o zi acasă, cu ai mei.
Nu vreau să te întristez, dar te simt aproape. Îţi promit că mă ridic şi voi fi mai vesel. Iartă-mă…
Vor veni, cu siguranţă, vremuri mai uşor de suportat şi ne vom bucura de ceea ce ne va da Dumnezeu.…
Vreau acasă! Sper să mă-ntorc viu…”

Dincolo de cuvintele sfîşietoare ale prietenului meu, am simţit acut hohotele de dor ale întregii diaspore româneşti, dar mi-am revenit îndată, pentru că habar nu au aceşti fugiţi de-acasă cît de fericiţi ar trebui să fie, pentru că sînt liberi să trăiască ori să moară pe unde îi apucă. Cîţi dintre foştii demnitari ai României, purtători de “brăţări”, nu şi-ar dori libertatea? Sîntem inumani dacă nu ne gîndim şi la spaimele trăite de către actualii demnitari, care urmează a fi chemaţi la apelul de seară, în “separeurile” CFU (Casei Poporului Furat).
Chiar liber fiind, nici preşedintelui Iohannis, nu-i este tocmai uşor, domnia sa, fiind nevoit să plece tooocmai în Germania, pentru fi alături de părinţi, la Sărbătoarea Învierii.

Pînă la urmă, fiecare avem libertatea să ne înecăm dorurile-n toate sărbătorile, că doar sînt legale…
чугунные казаныдайвст 185 ук украины комментарийтуризм лапландия

Ne reinventăm?

De Ziua Internaţională a Femeii, potop de flori, atenţii, cadouri, torente de urări. Care mai de care mai virtuale, mai în grabă, mai degeaba… Domnii ne felicită, ne oferă cadouri, ne invită te miri pe unde, aşa, pentru ca să avem ce povesti… Noi femininele ne adresăm urări, dintre cele mai frumoase, multe irealizabile. Toată lumea se formalizeză. În realitate, puţine doamne sînt cu adevărat fericite, pentru că fericirea se clădeşte, se întreţine, nu se mimează, că doar pardon, nu-i orgasm…
Oricît de internaţională ar fi, pe mine mă doare această zi.
Mă dor spaimele copilelor devenite mame în zorii vieţii.
Mă sfîşie mila de nefericitele care-şi vînd trupurile pentru un trai mai bun (!?).
Mă frige disperararea mamelor plecate-n sclavie pentru a-şi întreţine pruncii lăsaţi acasă.
Mă ard scînteile de dor înăbuşit, din privirile mamelor care şi-au pierdut fiii în Afganistan.
Mă dor neputinţele şi umilinţele mai vîrstnicelor doamne, abandonate morţii prea de timpuriu.
Mă sfîşie jalea văduvelor.
Mă doare-ntr-o lacrimă de dorul bunicăi.
Mă doare-n aripa care mi s-a frînt la plecarea mamei în veşnicie.
Mă dor trupurile agresate, maltratate.
Mă dor sufletele mutilate.
Mă dor destinele frînte.
Mă dor vieţile ratate.
Mă dor…
Să ne bucurăm – veţi spune – că doar sărbătorim, nu comemorăm. Dacă bucuria se justifică şi dacă este reală, da, să ne bucurăm, ori dacă nu, să ne reinventăm.
гугл статистика ключевых словsun protection car shadevibro masseur pas chermicro SDHC