Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Lista sufletului

Cînd auzi sunetul dorului cum se rostogolește în microcosmosul sufletului, ai nevoie de o compresă cu amintiri călduțe.

Nu din pedanterie, nici în scop terapeutic, ci dintr-un reflex aproape necunoscut, Olga s-a refugiat în solitudine pentru a cutreiera potecile trecutului, un trecut ce părea a fi situat între niciodată și veșnicie. Cuprinsă de combustia emoției revederilor îndelung amînate, era pe punctul de a saluta prima amintire, cînd, ding-ding-dong… Vrăjmașul fără de care nu mai putem trăi – telefonul.
– La mulţi ani cu sănătate/Să vă dea Domnul tot ce doriţi… La anu’ și la mulți ani! Bucurii, lumină, iubire, prosperitate! Anul 2016 să-ți aducă…
– Îți mulțumesc frumos, Radu. La mulți ani!
– Ești supărată? Te simți rău?
– Sînt cît se poate de bine. Eram la o întîlnire cu…
– Spuneai că vei petrece în familie. Ai ales alt program?
– Nu. Sînt cu ai mei, dar cînd ai sunat, tocmai eram la o întîlnire cu amintirile.
– Olga, ți-ai pierdut cipul? Ce întîlnire, ce amintiri? Este noaptea de revelion, lumea petrece iar tu hoinărești printre amintiri?!
– Dragul meu, noaptea trecerii într-un nou an este motiv de bucurie, dar presupune și un bilanț, o trecere în revistă a reușitelor, a rateurilor. Este momentul cînd îmbrățișăm amintirile lăsate de ai noștri plecați la stele.
– Olga, hai la noi. Te rog. Vin să te iau. Paul, fiul meu cel mic, tocmai mi-a spus că sînt socru mare, mi-a prezentat-o pe Delia, viitoarea noră.
– Felicitări! Să fie într-un ceas bun!
– Oh, după ce am văzut-o, am înghițit testamentul. Hai, vino să sărbătorim evenimentul.
– Care dintre evenimente? Logodna, sau… Aoleu, cum vei digera atîtea case, mașini, obiecte de artă… Mă tem că te paște o indigestie.
– Fii liniștită, doar nu crezi că am înghițit și declarația de avere…
– Radu, înțeleg și respect solemnitatea momentului, dar… Ne vedem la nuntă.
– Mă vrei? Mă iei? Mă accepți? Vei spune da?
– Radu, testamentul! Ești pe cale să intri în șoc anafilactic, cheamă imediat un medic. Nu poți, nu ai voie să ratezi nunta copiilor!
– Chiar dacă nu am fost coleg de școală cu Einstein, tot înțeleg ce spui. De ce mă respingi? Vrei să intru în refuz de hrană?
– Hm, după ce ai înghițit testamentul!?
– Înțeleg, dar nu voi putea să înghit și propria-mi biografie, ar fi inutil.
– Radu, în tumultul acestor Sărbători de iarnă, o persoană pe care nici măcar nu am întîlnit-o, dar pe care o cunosc de o mie de ani, mi-a trimis un mesaj copleșitor, un mesaj-postulat, firește, fără conotații amoroase, care conține și răspunsul pe care ți-l datorez: „…Sufletul are lista lui cu cei pe care-i recunoaște și-i alege. Și aleși rămîn…” Să mă ierți, dar n-a fost să fie.
– De-aș avea proprietățile păsării Phoenix, poate-aș năzui…

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica unei aniversări

Viața, această narcoză seducătoare!
Supraviețuim într-o lume expandată. Destine parcurse cu sfîșieri, cu nebunie, rareori cu demnitate. Cu vicisitudini, cu nedumeriri, cu iubiri, cu rateuri, cu deznădejdi, cu mirare mai ales. Adaugăm desigur, năzuințe, izbînzi, derapaje, absențe, curiozități, exasperări, înfrîngeri, derute, regrese interioare, umilințe, autoconfesiuni, speranțe…

După o îndelungată analiză a prezentului, dar mai ales a viitorului, Olga s-a hotărît să se adreseze unui specialist.
– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, ia loc – îi spuse Andrei Gheorghiu, aparent absent de la această întîlnire, programată dealtfel.
– De obicei, voi doctorii spuneți sec: „dezbrăcă-te”. De ce să iau loc?
– Fă-te comodă, dacă dorești.
– Doctore, ești în pauza de masă, ori te-a atins aripa unei andropauze timpurii?
– Nici, nici. Sînt deportat într-un exil interior, într-o pauză de melancolie. Revin imediat.
– Scuze pentru deranj, mă reprogramez…
– A, nu, rămîi…
– Am rămas deja, mi-am făcut testul. E cert, sînt însărcinată.
– Felicitări!
– Mulțumesc, dar nu este tocmai ceea ce îmi doresc.
– Ai dreptate, felicitările vin ca o consecință a unei reușite, or, o ședință de amor nu este întotdeauna o izbîndă, nu-i așa?
– Pardon? Nu am venit la spovedanie. Amorul este problema mea, sarcina este problema ta, doctore.
– Ești în criză de paternitate?
– Sînt într-o criză existențială, nu mi-am dorit această sarcină. Nu vreau copil, prin urmare…
– Ahm, vrei să-i dai eject.
– Exact.
– Îmbracă-te.
– Îmi place, ești ludic, ca un delfin la întîlnirea cu omul, dar eu sînt aici pentru…
– Astăzi este ziua mea de naștere. Te rog, taci. Nu-mi spune la mulți ani. Ascultă-mă. Cînd ți-am spus că sînt deportat într-un exil interior, tocmai revedeam propria-mi foaie de parcurs. N-ai să crezi, dar nu am fost un copil dorit, și totuși, în ciuda tuturor demersurilor ucigașe, m-am întrupat și am ajuns pînă aici. Pentru că am venit din greșeală, nu mi-am sărbătorit niciodată nașterea. Te rog, fă-mi un cadou, păstrează copilul.
– Nu sînt malițioasă, dar ești țicnit, doctore!
– Desigur!
– Ești încă tînăr, ai sex-appel, îndrăznește!
– Am doi copii…
– Felicitări, să-ți trăiască!
– Ascultă, pruncul tău se află la granița ființei, acordă-i șansa la viață.
– Să-l condamn la viață, vrei să spui. Lasă gluma, eu am venit la obstetrician nu la psiholog.
– Ce este viața, Olga?
– Hm, evadări disperate spre libertăți efemere, risipiri… Să-ți ajustezi ființa mereu, fără intenția de a fi infailibil. Uneori am impresia că viața m-a uitat. Nici nu știu de cîte ori am ratat întîlnirile cu mine însămi, sau dacă totuși mi-am îngăduit astfel de tentative, habar n-am de cîte ori m-am autocenzurat încercînd să accesez doar episoadele izbînzilor, trăgînd cortina peste noaptea eșecurilor. Hai, gata joaca, exercită-ți profesia, doctore!
– Ai dreptate, realitatea este dură, nedreaptă, dar fascinantă uneori. Fiecare zi este un examen – zilnic, ceva din noi se transferă la cei cu care ne intersectăm. Deopotrivă însă, viața se-ntoarce ca un fluid într-un prezent care îmbracă viitorul în mantie de gală și astfel, cursa continuă.
– Starea de normalitate mi-ar fi deajuns, dar să știi, pentru mine viitorul va veni gol-pușcă și se va numi Andrei. Nomen est omen, doctore.
– Așadar, sărbătorim două veniri. Felicitări, doamnă!
– Estetica oricărei aniversări presupune viață, nu-i așa? La mulți ani, domnule doctor!

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Trăim fără noi

Pregătește-te să mori demn, moartea nu durează cît viața…

– Bună seara, Alexandra.
– Seara bună, Ștef.
– Cum se vede moartea socială de la mansardă?
– La mansardă este tăcere, este întuneric… Poate fi și lumină… Mansarda îți induce siguranța că tu ești unicul viețuitor care potențează o succesiune de armonii deghizate într-o stare superioară de conștiință.
– Este tăcere, spui?
– Da, la mansardă, viața, ca și moartea, nu pot fi decît silențioase.
– Poate pentru că la altitudine, trupul ți-e făclia care-ncălzește-un rest de suflet ulcerat, pitit într-o sferă de iris.
– Taina-ntîlnirii cu îngerii…
– Ce anvergură afectivă ai în noaptea asta!
– Ți-e sufletul greu? Te-ascult, Ștef.
– Astăzi, cînd veneam spre casă, m-am întîlnit cu-un gînd care se rostogolea ne-ncetat…
– Norocul tău că nu te-ai întîlnit cu un sobor de preoți, ți-ar fi făcut toamna fierbinte.
– Crezi că mi-ar fi descris Infernul? Ești optimistă. Nu, era doar un gînd și era trist. Poate pentru că era singur.
– Solitar, ca orice gînd serios, nu?
– Prea serios.
– Arhivează-l.
– Nu pot, revine doar cînd are el chef.
– Dacă tot ai venit să-mpărțim noaptea, n-ai vrea să împărțim și gîndurile?
– Bine, dacă-ți asumi…
– Ce să-mi asum?
– Nu știu. S-ar putea să te tulbure.
– Hotărăște-te, e un gînd sau o taină?
– Nicio taină! E gîndul care m-a făcut să-nțeleg că trăiesc fără mine.
– Moartea în registru real! Prietene, gîndul tău e genial! Și totuși, pari cît se poate de viu.
– Încerc să mă renasc în fiecare clipă, Alexandra.
– De-aici deviza ta, “Dacă vrei să rămîi în viață, însoțește-te pînă la moarte…”?
– Poate, dar nu porniserăm de la propria-mi moarte, ci de la cea socială, nu?
– Știi, cînd nu gîndim, începe festinul cuvintelor.
– Cuvintele sînt cauza morții sociale?
– Mmm, cuvintele nerostite, mai ales… Conveniențe, succesiuni de întîlniri, contraste, aparente stări privilegiate, trădări, umilințe, capcane, compromisuri, dezamăgiri, conversații sterile, mistere, condescendență vulnerabilizantă, false competiții, șabloane deontologice artificiale, spaime deghizate-n ironii, simulări…
– Viață netrăită, stază socială…
– Trebuie să înveți să aștepți, dar așteptarea să nu fie pasivă.
– Nu găsești că este devastator să-ți consumi existența așteptînd un destin alternativ, ratînd condiția om, nu prin referință sociologică, ci spiritual?
– Ștef, am certitudinea că dincolo de demnitate, de bunătate, verbul „a fi” își încetează conjugarea și-atunci trăim fără noi.

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Răstigniri asumate

Prietenia înseamnă existență gemelară. Să simți la fel, să suferi la fel. Să descifrezi tăceri, să știi cînd „geamănul” este fericit, cînd este trist… Să știi ce-l doare, chiar și atunci cînd nu îți spune. Să îl cauți exact atunci cînd are nevoie. Să iubești și să dăruiești discret, necondiționat, cu tandrețe, cu onestitate, să lași liniștea să cheme viitorul.

– Alo. Eu. Dacă-mi îngădui, te salut, dacă nu, tac… Sărut mîna.
– Da, tu. Te contrasalut, Horia. Te-ascult.
– Bună dimineața. E ora patru, știi? Dormi sau încă nu te-ai culcat?
– Bună dimineața? Bine, cum spui tu.
– Știi, mi-e tare dor de Sorescu, de Blaga, de Nichita Stănescu, de Esenin, de Minulescu, de Shakespeare, de…
– … Nina Cassian.
– Nimeni, aproape nimeni nu mai vorbește despre ei. Oamenii au evoluat, vorbesc de Europa, comentează legi, vorbesc despre NATO, despre vreme, despre vacanțe, despre consecințele eclipsei, despre cîte-n lună și-n stelele verzi…
– Li s-o fi făcut dor de Caragiale, nu crezi?
– Dormi?
– Cred că nu.
– Pari somnoroasă.
– Nu. Sînt ușor emoționată pentru că am nimerit în capcanele dorurilor tale…
– Ai umor.
– Trenul vieții noastre pare să fi deraiat, în halta haosului.
– Ha haa haaa… Vorbești cu cel de-al treilea, cu cel care, deși nu va înțelege nimic din conversația noastră, trebuie să ne suporte? Hai, te rog, întoarce-te la dialogul nostru.
– Știi foarte bine că ador oamenii vii. Prezența unei fantome, fără nicio consistență, nu poate fi decît amuzantă.
– Bufon solemn!? Ha haaa…
– Mmm, ce-o mai fi făcînd Regele Lear?
– „Am să mor cînd o să vreau! Eu sunt regele! Eu hotărăsc!” E viu, își alimentează obsesiile!
– Sărmanii supraviețuitori, biete exponate prăfuite, uitate pe etajerele vremurilor! Nebunii shakespeariene… Hai să ne-ntoarcem cu fața spre lumină, Horia.
– Dormi?
– Nu, poate că visez…
– A murit Leo.
– Care? Cine este Leo?
– Prietenul meu.
– Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.
– Era prietenul meu secret.
– Era om, sau…
– Era prietenul meu cu suflet frumos, o minune a Creației. L-am întîlnit anul trecut, în septembrie, parcă. Stătea lîngă Poștă, lipit de perete privea cerul. M-a contrariat contrastul dintre ținuta și chipul lui – un savant îmbrăcat ca un sinistrat. Am făcut cîțiva pași… Nevoia mea de argument m-a întors din drum. Bună ziua. Vă pot fi de folos cu ceva? – l-am întrebat. Cura, ut valeas! Nietzsche spunea că din dragoste faţă de oameni, se întîmplă cîteodată să-l îmbrăţişezi la întîmplare pe primul om întîlnit în cale, căci nu-i poţi îmbrăţişa pe toţi: dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească… mi-a spus cu căldură-n glas și-n privire. De ce spui că trebuie să am grijă de mine, par bolnav? – l-am întrebat. Răspunsul lui a fost atît de amplu, încît l-am invitat acasă și am vorbit pînă în zori.
Simetriile confesiunilor sale verticale, fără lamentări, lipsite de accese de trufie, m-au tulburat. A fost magistrat. Și-a asumat răstignirile profesionale, a experimentat și rateuri, a fost învingător și învins, a simțit gustul astringent al vicisitudinilor, a trăit clipe de beatitudine, a iubit… Iubirea l-a devorat, l-a îngenuncheat, l-a anulat.
– Triumful eșecului… Răvășitor amurg! Unde s-a sfîrșit?
– În patul lui. A plecat liniștit…
– Cum adică în patul lui, nu era homless?
– După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic – cinam împreună, ne povesteam vesele și triste… Cînd se detașa de starea în care se afla, îi plăcea să recite din Sorescu, Blaga, Nichita Stănescu, Esenin, Minulescu, Shakespeare…
– Ahm, înțeleg…
– După o vreme, am hotărît să-l găzduiesc la mine. I-am spus că eu plec în Anglia la un curs și l-am rugat să aibă grijă de casă în lipsa mea.
– Din cîte știu, în urmă cu vreo cinci ani ai fost la specializarea despre care vorbești.
– Da, și ce bine că am fost, pentru că aveam ce să-i povestesc. Comunicam zilnic.
– Dar lipsea prefixul…
– Ei, am ales calea facebook. În urmă cu trei seri, la ora nouă, nu a mai apărut, conform programului stabilit. M-am gîndit că poate… Dar nu. La nouă și jumătate am sunat pe fix, nu a răspuns. Atunci am înțeles că a finalizat contractul. Am fugit acasă și într-adevăr, Leo… dormea.
– Tu unde ai locuit cît ai fost la… curs?
– În cabinetul meu.
– Acum unde ești?
– Acasă.
– Vrei să-ți recit ceva? Ceva ca rugăciunea?
– Vreau să-i mulțumesc lui Marin Sorescu pentru că nu dormi cînd dormi…

Recomandare: un serial psihologic – Misterele creierului

Catalin Gherasim, unul dintre cei mai renumiti psihologi din Romania, brasovean, psiholog clinician, doctor in psihologie, va ofera un serial exceptional cu 48 de episoade in seria I, serial care trateaza subiecte de interes larg in lumea si societatea actuala cum ar fi: stresul, anorexia, bulimia, tulburarile de personalitate de toate genurile, narcisismul, educatia, vocatia, paranoia, ortorexia, depresiile, fobiile, anxietatea, iubirea, borderline, consilierea de cuplu, psihoterapia si multe alte teme foarte interesante.

Sfatul psihologului

Sfatul psihologului

реклама сайта в гуглcheck website downtimesex toy vibroзащитное стекло

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Scrisoare deschisă adresată demnitarilor români

Bună ziua, doamnelor şi domnilor!
Pardon de expresie! Forma corectă de salut ar fi, „Vai de zilele noastre! Ce-aţi făcut din noi, neisprăviţilor?”
Pentru că ne-aţi sigilat destinele în zodia perdanţilor, voi face un salt peste cuvenitele formule de politeţe şi vă întreb abrupt: dacă fostul comandant al Penitenciarului Rîmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii şi drept urmare a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, urmând să fie şi degradat militar, voi, cei care în ultimii 25 de ani, pretinzînd că aţi condus România, aţi devastat-o, aţi vîndut-o, aţi pustiit-o, ce meritaţi? Chiar dacă decizia nu este definitivă, putînd fi atacată, fie şi după o jumătate de secol, această vişinată expirată, va plăti pentru ororile comise.
Torţionarul Vişinescu se face vinovat de moartea şi de maltratarea a zeci, poate sute de detinuţi politici. Voi, cei care vă faceţi vinovaţi de distrugerea, fără precedent, a României, a unui popor, ce pedepse meritaţi?

– guvernele post-decembriste care s-au perindat la conducerea ţării în ultimii 25 de ani, au distrus, au falimentat, au privatizat defectuos ori au vîndut la fier vechi, peste 1.200 de mari întreprinderi româneşti. Drept urmare, peste jumătate din forţa aptă de muncă a plecat în Italia, Germania, Spania, Franţa… Unii muncesc pentru ei şi pentru familiile abandonate în ţară, alţii fură, cerşesc, ucid în numele supravieţuirii;
– în anul 1989, România nu numai că nu avea datorii externe, ci dispunea de 18 miliarde de dolari, care se constituiau din lichidități bancare sub formă de rezerve valutare şi de creanţe generate de exporturi. Unde au dispărut aceste sume?
– ne-aţi minţit, ne-aţi furat, ne-aţi devastat ţara, aţi creat condiţii optime reducerii populaţiei „pe căi naturale”. Natalitatea scade îngrijorător. Tinerii sînt ignoraţi;
– aţi pierdut (cedat) cu acte, moştenirea Gojdu;
– aţi pierdut pentru totdeauna tezaurul României încredinţat spre păstrare Moscovei;
– tot sub… conducerea voastră, România a fost scosă de pe lista producătorilor de aur, pierzînd astfel dreptul de a folosi poansonul BNR. În aceste condiţii, orice producator de aur din Romania trebuie sa apeleze la un laborator acreditat, ceea ce înseamnă costuri suplimentare pentru inscripţionarea lingourilor;
– tot la pierderi se încadrează şi Pavilionul naţional– simbolul care indică naţionalitatea navei. Cu alte cuvinte, dacă am rămas fără flotă, la ce i-ar mai folosi Autorităţii Navale Române, Pavilionul românesc?!
– unde sînt sumele enorme care constituiau fondul de pensii în 1989?
– unde sînt banii Fondului Solidaritatea?
– ce s-a întîmplat cu fondurile UTC, PCR şi ale Sindicatului socialist? Dar cu patrimoniul acestora, ce aţi făcut?

„În spatele fiecărei mari averi se află o fără-de-lege.” – aprecia Honore de Balzac. Voi cum veţi justifica traiul regesc şi averile colosale pe care vi le-aţi permis?

– aţi pritocit legi cu dedicaţie pentru grupuri de interese, legi care nu au nicio legătură cu poporul român, cu interesele ţării;
– prin complicitate, aţi contribuit la distrugerea fondului forestier, la înstrăinarea tuturor resurselor României;
– sub pretextul retrocedărilor, aţi înstrăinat clădiri monumente istorice, numeroase sedii de muzee, de şcoli, licee, grădiniţe, clinici medicale, dar şi terenuri intravilane;
– sînteţi devoratori nativi, aţi acceptat liberalizarea vînzării terenurilor, care va conduce la pierderea definitivă a României. După cum aflăm din scrierile domnului Eminescu, ţara a mai fost devorată dar „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie, pămînturi încăpute pe mîini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pămînturi sînt în asemenea mîini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.” Vom mai avea un Basarab care să răscumpere ceea ce aţi înstrăinat voi? Greu de crezut!
– actul de justiţie se face esenţialmente, pe baza interceptărilor convorbirilor, a iscoadelor, a trădărilor, a turnătoriilor numite parşiv, „denunţuri”, pe şantaj. Toate acestea, cu acordul sau la comanda voastră;
– Academia Română asistă fără nicio reacţie, la mutilarea Limbii române, care este memoria neamului. Desigur, şi primii demnitari ai ţării fac excepţie de limba română. A vorbi la întîlniri cu protocol de grad zero, în limba poporului pe care pretinzi că îl conduci, reprezintă o formă de respect faţă de acesta. De ce oare, Angela Merkel, François Hollande, Vladimir Putin, Sergio Mattarella şi alţi lideri vorbesc exclusiv în limbile oficiale ale ţărilor ai căror conducători sînt? Pot fi bănuiţi aceştia că sînt doar vorbitori ai unei singure limbi? În mod evident, nu!
– dominaţi de instincte primitive, de interese private ori de grupuri infracţionale, aţi procedat astfel încît funcţiile cele mai importante în stat au fost ocupate exclusiv, de indivizi numiţi pe cu totul alte criterii decît cele ale competenţei. De aici, dezastrul;

Histrionici, cu o ereditate fisurată, defectuoasă, ne-aţi amputat încrederea. Sub pretextul libertăţii de exprimare, aţi mutilat adevărul, astfel încît, adesea, viaţa pare mai dureroasă decît moartea.

– aţi contribuit la distrugerea agriculturii, astfel încît românii consumă furaje chimice de import. Drept consecinţă, România este pe locuri fruntaşe în Europa, chiar şi în lume, la numeroase afecţiuni cronice;
– aţi instrumentat complicităţi pentru a vă însuşi tone de bani din licitaţii organizate în folosul vostru;
– sînteţi abstracţi, aţi banalizat declinul. După 25 de ani de „reformă” a învăţămîntului, cei mai mulţi au diplome şi din ce în ce mai puţini, au studii. Nenumăraţi semianalfabeţi cu diplome, deţin funcţii importante în stat, de aici, consenciţele dezastruoase;
– sistemul sanitar, de asemeni, l-aţi reformat astfel încît, s-au înmulţit cimitirele;
– o devastatoare inflaţie a răului devorează ceea ce a mai rămas din noi. „România apare ca o ţară devastată de frici şi de percepţia unor pericole care pîndesc individul, comunităţile sau chiar ţara în totalitatea ei, la tot pasul. Universul social al românului pare populat de nesiguranţă şi incertitudini, de spaime şi viitoare pericole care îl determină la acţiuni sau reprezentări fataliste sau pesimiste cu privire la viitor” – se arată în analiza datelor unui studiu IRES, realizat în luna mai 2015. „Riscuri precum nesiguranţa locului de muncă sau cel legat de somaj sînt cele cu care ne-am obişnuit în ultimele decenii, dar la ele se adaugă mai nou terorismul, riscurile alimentare, poluarea, accidentele nucleare. Românii sînt tot mai speriaţi de traficul şi consumul de droguri sau de riscul unui război în zonă” – se mai arată în acelaşi studiu.
– Un popor este un organism viu, care nu poate supravieţui la nesfîrşit cu demnitatea amputată!

Întorcîndu-mă la victimele criminalului Vişinescu, care trăiau în condiţii inumane, înspăimîntate, fără hrană suficientă, fără medicamente, umilite, vin şi vă întreb, victimele regimurilor voastre nu au fost tratate în mod similar? Torturati psihic, nu şi fizic, numeroşi români s-au sinucis pentru că nu au putut suporta lipsurile, spaimele. Alţii, au plecat în veşnicie la vîrste tinere, din aceleaşi cauze.

Legendara „generaţia-n blugi şi-n adidaşi”, care a îndurat lipsuri inimaginabile, condiţii inumane, care a fost exploatată diabolic pentru ca România să achite datoria externă şi pe spatele căreia Ceauşescu a reclădit România, pentru ca să aveţi voi ce fura, sînt pensionarii de astăzi, cărora nu le puteţi asigura o existenţă decentă, binemeritată, determinîndu-i să se simtă vinovaţi pentru că nu au murit înante de împlinrea vîrstei de pensionare.

Cei mai mulţi dintre seniorii de astăzi, şi-au riscat vieţile, participînd necondiţionat la evenimentele din decembrie 1989, majoritatea, fără a pretinde titluri de revoluţionari şi recompense consistente.
Morţii din decembrie ’89, victimele mineriadelor, vor rămîne îngropate şi la propriu şi la figurat?
Ce-aţi făcut din ţara lor, din truda lor, din vieţile şi din morţile lor? Credeţi că veţi păcăli soarta şi că nu veţi plăti? Poate că unii veţi avea „şansa” să nu prindeţi acele vremuri, dar vă asigur că cel puţin unii dintre voi, mai devreme sau mai tîrziu, veţi avea soarta torţionarului Vişinescu, pe care, paradoxal, statul român l-a recompensat onorabil, pînă la vîrsta de 90 de ani.

Conform hotărîrii Curţii de Apel Bucuresti, Vişinescu trebuie să plătească urmaşilor victimelor sale, 300.000 de euro, cu titlu de despăgubiri. în solidar cu Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Chiar dacă instanţa a menţinut sechestru asigurător pe imobilul în care locuieşte Alexandru Vişinescu, cît şi pe o serie de acţiuni pe care acesta le-ar deţine la SIF, o parte din suma stabilită pentru despăgubiri, va fi suportată de stat prin instituţiile amintite, adică de noi, implicit de către urmaşii victimelor Vişinescului cel cumplit. Paradoxal sau nu, suportăm sau nu…

Ar fi multe de adăugat – distrugerea CFR, a Loteriei şi a Poştei Române, desfiinţarea cinematografelor şi implicit devastarea Patrimoniului imobiliar al România Film, deturnarea fondurilor europene şi de aici consecinţele etc, etc, etc.
Cum eu nu am autoritatea de a judeca şi de a pedepsi, conform legislaţiei româneşti în vigoare, aceste fapte care au condus la distrugerea României, am semnalat doar, apreciind că toate acestea şi numeroase altele, pot fi catalogate ca fiind cel puţin crime împotriva umanităţii.

Vă întrebaţi poate cum îmi permit să nu folosesc pronumele de politeţe cînd mă adresez unor foşti şi actuali demnitari? Explicaţia este simplă şi de bun-simţ. De vreme ce sînt per tu cu Dumnezeu, cum credţi că aş putea să mă adresez unor mincinoşi, unor trădători, unor hoţi, unor vînzători de ţară?
Cu mari rezerve, admit că nu toţi vă încadraţi în aceste categorii. Maxim 1-2 la sută, se exclud poate, dar şi aceia deliranţi, aroganţi, duplicitari…

Felicia Popaпродвижение компанииук украины 2012услуги юристадля путеществие Коттедж лапландия

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Maimuţe înfometate, venite la ospăţul canibal

Ce o fi fost în mintea lui John Fitzgerald Kennedy, cînd a spus că omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii?
Dacă vestitul prezident ar fi văzut astăzi reacţia românilor ieşiţi cu mic, cu mare să întîmpine Cavaleria americană, fie s-ar fi ruşinat de propriile cuvinte, fie ar fi fost îngrozit să vadă pe parcursul a sute de kilometri, maimuţe înfometate, venite la ospăţul canibal. Ce altceva pot sugera uralele cu care populatia din satele şi oraşele traversate, a salutat convoiul militar. Unii şi-au luat concediu medical, alţii s-au învoit de la serviciu, alţii au fugit de acasă pentru a întîmpina „Marşul Cavaleriei americane”.

Scăpaţi parcă de la grădina zoologică, instalaţi de-a lungul şoselelor, pe garduri, pe clădiri, unii peste ceilalţi, au prezentat adevărate spectacole de pantomimă, au rîs, au fluierat, au făcut fotografii, au filmat, au ridicat mîinile în semn că s-au predat, au dansat, au aplaudat, au dat un spectacol demn de lumea a treia.
Soldaţii americani au răspuns, dacă nu entuziaşti, cel puţin miraţi de atitudinea mulţimii.
Am trăit sentimente acute de ruşine, de neputinţă, din motive lesne de înţeles. Pe de altă parte însă, trebuie să recunosc, m-au cuprins fiori de spaimă. Nu este puţin lucru să asişti la parada blindatelor şi a elicopterelor de luptă, aceste veritabile simboluri ale violenţei, ale morţii, ale dezastrului, însoţite de 400 de militari americani din Batalionul 2 al Regimentului 2 Cavalerie al Armatei SUA, echipaţi de luptă.
Desigur, mulţi vor fi aceia care se vor grăbi să spună că facem parte din Alianţă, că este foarte bine, că vom fi apăraţi, că am aşteptat 70 de ani să vină americanii, că prezenţa lor este un semnal pozitiv… E-n ordine, am aflat toate acestea la momentele potrivite, dar văzînd acest fragment al unei teribile maşinării de război, m-am îngrozit.
Oricare ar fi însă cauzele, prezenţa unei armate străine pe teritoriul ţării, nu poate decît să mă îngrijoreze. Chiar dacă nu ne este ostilă, un lucru este sigur, generează nervozitate care poate conduce la un conflict armat real. În fine, vom vedea consecinţele.
оптимизация сайтов38 статья кзот украины 2015pinteredstшины Point S