Cînd sîntem în stare de veghe, cei mai mulţi dintre noi sîntem suspectaţi că gîndim. Neîntemeiat însă, pentru că, în realitate, cei mai mulţi dintre noi încercăm doar să reproducem expresii, gesturi memorate, ale căror sensuri ori semnificaţii nu le-am descifrat, dar ne-au părut a fi culmea farmecului în materie de „socializare”. Drept urmare, spectacolul este nu doar dezagreabil, ci chiar deplorabil, insuportabil. Reale obstacole, care adîncesc dimensiuni de nedepăşit în comunicare. Şi-atunci, evadarea din cîrd, pare a fi salvarea ultimilor neuroni.

Habar nu am ce mi-a inspirat faptul că venerabila doamnă, care mi-a atras atenţia prin ţinuta simplă dar elegantă, tocmai renunţase la astfel de prezenţe în favoarea unei promenade. Dădea impresia că s-a refugiat în mulţime ca să uite ceva, ori să uite chiar de sine. Deşi părea a fi septuagenară, avea o postură zveltă, păşea uşor, de parcă s-ar fi aflat pe scenă şi aştepta apariţia partenerului, alături de care să evolueze într-un gen de dans figurativ. Fireşte, doamna X nu s-a lansat într-o reprezentaţie de balet, ci a continuat să meargă prin mulţime.
Fiind o altfel de prezenţă decît cele cu care ne-am obişnuit la acest segment de vîrstă, am ales direcţia sa de mers, păstrînd , fireşte, o distanţă rezonabilă. „Piesă” rară, „specie” pe cale de dispariţie – mi-am spus. Erudită, nu pedantă, privire limpede, caldă…

Prinsă în jocul imaginaţiei, aproape nici nu am observat că doamna X s-a oprit. Privea pădurea Tîmpei încărunţită de toamnă. Cromatica indescriptibilă a Tîmpei care se lăsa mîngîiată de lumina caldă a apusului, fascinaţia privirii care parcă se juca cu un dor, pacea interioară care se revărsa pe chipul ei… O secvenţă, pe cît de firească, pe atît de dumnezeiască. Interpreta parcă un rol. M-am uitat în jur să văd dacă nu cumva se trăgeau cadre pentru un film, să ies din perimetru. Nu, nu filma nimeni. Păcat sau… nu. Se derulau doar secvenţe de viaţă, amintiri, personaje…
După ce apusul şi-a consumat parada, doamna X a continuat să meargă, parcă plutea.
După o vreme, vraja s-a risipit, am ajuns într-un supermarket. Acolo, viaţa reală. Rafturi, produse, oameni grăbiţi, priviri golite de emoţii, de amintiri.
Păstrîndu-şi cadenţa, doamna X părea că ştia ce dorea. S-a oprit în faţa raftului cu brînzeturi, a luat un calup de telemea, a citit cu atenţie eticheta. Parcă ceva nu îi plăcea. A aşezat pachetul la loc, a verificat conţinutul portofelului, a ezitat o vreme, după care a luat un alt calup, a citit eticheta, l-a aşezat în coş, deplasîndu-se apoi încet printre rafturile la care doar privea.
Un tînăr care văzuse secvenţa numărării banilor s-a apropiat şi, fără ca doamna X să observe, a plasat în coşul ei o bancnotă de 100 de lei. Cînd a ajuns la casă, venerabila doamnă a văzut banii. Puţin mirată, s-a adresat tinerei de la casă, „Mă iertaţi, am găsit bancnota aceasta în coş. Nu ştiu cum a apărut, ce să fac cu ea?” Fata a privit-o mirată şi cu un zîmbet ironic i-a spus că sigur şi-a rătăcit propriii bani în coş. „Este exclus, nu sînt ai mei. Eu nu am avut atîţia bani la mine”. Amuzată, tînăra i-a spus că nu a văzut ca cineva să fi aruncat cu bani prin supermarket… „Bine, atunci îi las aici, pentru o clipă de viaţă”, a spus doamna X, introducînd bancnota în caseta transparentă, Hospice Casa Speranţei.

Într-adevăr, cînd sîntem în stare de veghe, unele gesturile pot scurtcircuita raţiuni contemporane.как построить канадский домכיסוי רכבотсрочкаRosava ВС-57 У-2