Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Ploaie acidă

Madam, mi-e foame – îmi spune un bărbat, pe lîngă care tocmai treceam. M-am oprit. Ne-am privit îndelung, fără să ne vorbim. Ne-am privit la început cum numai nefericiţii pacienţi ai psihiatrilor am văzut că o fac. Ochii-mi ardeau, privindu-l. Un biet nefericit, printre mulţi alţii, mi-am zis, cu năduf. Flămînd, nespălat, cu plete şi barbă cărunte, neîngrijite… Doar bocancii rînjeau tîmp, prin despicăturile văratice.
Ce mama cailor albi, vrei de la mine, rătăcitorule?! Vreau să mă scald în splendoarea acestei zile de septembrie auriu. Vreau să-mi spăl gîndurile. Vreau să mă bucur, înţelegi? Vreau… Nu am continuat, pentru că nu izbuteam să rostesc gîndurile. Privirile ni se întîlniseră. Am văzut o pereche de ochi albaştri ca cerul pe care tocmai îl admiram cînd m-a oprit. Ochi limpezi, privire cald-sclipitoare, cum nu mai văzusem decît la bunicul, fie iertat.

Domnule, mi-e foame. Dacă nu vă cer prea mult, v-aş ruga să mă însoţiţi. Sînteţi invitatul meu – i-am spus pe un ton necontrolat rugător. Desigur, cu plăcere – a spus rătăcitorul. Aflîndu-ne în centrul oraşului, am găsit repede un restaurant. Vreţi la terasă ori mergem înăuntru?
Dacă nu vă deranjează, aş vrea să stăm afară. E soare, cer limpede…, mi-a spus. Ne aşezăm. Întind mîna. Felicia. Felicia Popa… Vă cunosc. Radu Greceanu, spune rătăcitorul, lăsîndu-mă cu mîna fîlfîind ca braţul poliţistului de la Rutieră. Ce faceţi, de ce nu…, dau să-l întreb. Să mă iertaţi, sînt murdar, foarte murdar – spune, arătîndu-mi palmele. Mă duc să mă spăl şi-apoi…

Bună ziua! – spune ospătarul care se apropia de masa la care ne aşezaserăm. Ce mai faceţi? Nu aţi mai venit pe la noi. Ce doriţi? Ca de obicei, supă cu tăieţei? Avem, e proaspătă. Altceva? Păstrăv, ca de obicei? Nu apuc să răspund, că domnul Radu a revenit. Părul, barba puse în ordine, mîinile curate, lăsau să se vadă degete lungi, frumoase… Mai doriţi ceva? – intervine ospătarul. Da, îi răspund. El e cu dumneavoastră? Ştiţi, nu e voie…, bîiguie ospătarul, uitîndu-se cu evidentă scîrbă la Radu Greceanu.
Vă rog, nu este cazul să vă îngrijoraţi, domnul este prietenul meu, îi răspund. Da, intervine rătăcitorul, sîntem prieteni încă din vremea în care Diogene…
Aha, îl ştiu, ăla care avea atelier în Şchei, ia loc, îi spuse ospătarul, făcînd un gest larg, în timp ce tocmai se îndepărta buimac de noi. Nici nu a făcut doi-trei paşi, că s-a împiedicat de un scaun, apoi a căzut dărîmînd două mese deodată. În timp ce se ridica ruşinat, cu nădragii sfîşiaţi în genunchi, cu mîinile însîngerate, ghinionistul se uită la noi spunînd că nu a vrut, că… Aţi văzut, m-a bătut Dumnezeu, dar nu e vina mea, patroana ne-a interzis să primim boschetari în restaurantul ei. Dar domnul este prietenul dumneavoastră, doamna Popa, nu e… Sigur, este prietenul meu, îi spun încă o dată, pentru a-l convinge că nu visează.
Radu Greceanu, spune rătăcitorul, luîndu-mi mîna pe care a atins-o uşor cu buzele. Acum sînt ceva mai curat, m-am spălat. Păi dacă sîntem prieteni, ne tutuim, nu? – îi spun. Da, sîntem prieteni. Iartă-mă! – adaugă, uşor jenat. Radu Greceanu e viu, trăieşte printre noi? – îl întreb, mai mult pentru ca să nu mă creadă mai naivă decît sînt. Este pe jumătate viu, a spus, zîmbind într-un anume fel. Iată cartea lui de identitate. Lasă asta, îi spun, uşor încurcată, pentru că da, documentul confirma.

Spune-mi, te rog, de cînd nu ne-am văzut, ce ai mai făcut, cum ţi-a mers? – îl întreb, pentru a schimba registrul. Ei, am făcut multe, mi-a mers bine, chiar foarte bine, a spus, prinzîndu-se în joc. Ştii, după evenimentele din ’89, în iulie ’90 am plecat în Canada. M-am stabilit în Edmonton. Atunci era foarte uşor, ne asimilau imediat, fără probleme. Acum, ştii, e puţin mai greu. M-am instalat repede. Fiind inginer petrolist, am găsit repede loc de muncă, am primit casă, imediat mi-au dat şi maşină, pînă cînd am prins puţin cheag. Distanţele mari, trebuia să mă deplasez… Emi, soţia mea, fiind filolog a găsit mai greu de muncă, dar a fost mai bine aşa, pentru că a avut timp pentru toate răsfăţurile din lume; plimbări, lectură, sport, studiu al noii lumi, căreia ne-am adaptat extrem de uşor… Eu cîştigam atît de bine, încît…
Ah, ascultă. Schubert, serenade… Îi plăcea Franz Schubert. Iartă-mă, o clipă… E-atîta de frumos, îmi vine să dansez… Nu s-a ridicat să danseze. Păcat, ar fi fost interesant. A ridicat privirea şi ca pentru sine, rostea şoptit: „Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă, să fug prin pădurea nebună, căzînd şi rîzînd, şi să-mi zgîrii obrazul, în scoicile voastre scorţoase… Mă bucur să-mplînt în toamna roşcată strigătul meu adînc, singuratic, sub bolţile pline de aer uscat, de foşnet de vînt, să fug, să cad şi să rîd pe pămîntul împodobit de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă!” Îţi place Nina Cassian?
Ei, datorită toamnei te-am întîlnit. Eu te ştiu, te-am mai văzut, dar nu am îndrăznit. Nu ţi-am spus, sînt braşovean, am stat puţin aici, dar asta-i altă poveste, îţi spun mai încolo. Acum vreau să mă bucur de frumuseţea toamnei braşovene, de întîlnirea cu tine. Dacă nu era timpul aşa de frumos, mergeam la Bucureşti, acolo mă descurc mult mai bine, acolo este Emi…

Te rog, opreşte-te. Îmi place Nina Cassian, îi spun, uşor tulburată. Tu eşti sub acoperire? – îl întreb abrupt. Ai tehnică pe tine, ai ieşit la „vînătoare”?
Nici vorbă. Oare de ce ştiam că te vei gîndi la asta? Pentru că eşti ziaristă, poate. Fii liniştită, sînt petrolist şi-atît. De fapt, acum nu mai sînt nimic, adică sînt un om liber, în felul meu.
Dacă-i adevărat ce-mi spui, înseamnă că eşti ţicnit.
Poate că ar fi mai bine, dar nu sînt ţicnit. Eu mă accept aşa cum sînt acum, or cel care este atins de tulburări psihice nu se mai acceptă nicicum, chiar de-ar fi mai bogat decît Patriciu, Dumnezeu să-l ierte. Dar cred că ai dreptate, la un moment dat am fost atins de nebunie. Cînd am pierdut-o pe Emi. Nu ţi-am spus. Pînă în ’97 ne-am petrecut vacanţele umblînd ca nebunii prin lume. America, Europa de Vest la care visaserăm atîta, Noua Zeelandă, croaziere, Alaska… În ’98, Emi s-a îmbolnăvit, iar în martie 1999, am pierdut-o pentru totdeauna, sau cine ştie, poate că nu, poate că ne vom revedea cîndva, undeva… Tumoră cerebrală. A fost cumplit. Cînd a înţeles că nu se mai poate face nimic, mi-a cerut să venim acasă, în România. A plecat într-un vis. Dormea. Eu o priveam, îi mîngîiam ochii, buzele, o sărutam şi… nu s-a mai întors.

Nu m-am întors în Edmonton. Cum să o fi lăsat singură? O vizitez des, îi duc frezii, îi recit din Nina Cassian, pe care o adora, îi fredonez serenade…
Nu m-am apucat de băut, cum ai crede, dar văzînd în jurul meu atîţia oameni bolnavi, săraci, vîrstnici neajutoraţi, copii părăsiţi, am crezut că este şi obligaţia mea să-i ajut şi i-am ajutat pe cîţi am putut, pînă în 2010, cînd am epuizat tot ce aveam. Am vrut să mă duc la mînăstire, dar mi-am dat seama că nu sînt vrednic. Omul moral îşi iubeşte semenii, cel obişnuit iubeşte bogăţia, îmi spunea Emi. Poate că nu este de acord cu ceea am făcut. Sînt convins că nu îi place văzîndu-mă cum supravieţuiesc doar, dar îi promit că-mi voi reveni, că voi fi aşa cum ştiu că că i-ar plăcea… Da, poate că ai dreptate, poate că sînt ţicnit, dar lacrimile oamenilor cad pe inima mea ca o ploaie acidă, spunea Emi… Am vrut doar să opresc ploaia.
Mă voi întoarce la viaţă. Îţi promit. Vrei o îngheţată?

M-a cuprins un fior. S-a înserat. Radu nu s-a mai întors. Bine că mîncase, măcar. Îi cer ospătarului nota de plată. A achitat prietenul dumneavoastră, îmi spune zîmbind mulţumit. Să mă iertaţi pentru… N-am ştiut. M-a rugat să vă spun că nu se poate întoarce, să-l scuzaţi, are o întîlnire importantă de care uitase, o să vă spună ‘mnealui…
Da, ştiu, are întîlnire cu viaţa. Din fericire, prietenul meu este punctual…
дачный деревянный дом фотоконтекстная реклама стоимостьwebsite seosmart case

2 păreri la “Ploaie acidă

  1. Popa Gabriela

    O simpla intalnire s-a trasformat untr-on adevarata poveste. Sunt invidioasa pe un asemenea „toc” de scriitor. Dar sunt si mandra in acelasi timp si bucuroasa ca ne impartasiti si noua, sa ne sensibilizam, sa incercam sa ne schimbam in a fi mai buni,a tine cont de cei din jurul nostru. Nu-mi gasesc cuvintele asa de usor ca dvs., dar sper sa intelegeti ce vreau sa spun

    Răspunde

Lasă un răspuns