Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Tăcerea cuvintelor

Făgăduind că nu-mi voi fractura dorurile în şoaptele amintirilor, am legat cuvintele la ochi, m-am adăpostit în inima unui porumbel şi am plutit printre vise, în acordurile unei serenade.
Splendidă, bucuria tăcerii! Nimic mai relaxant decît să-ţi taci cuvintele.
Copilul cu ochii plînşi, care mi-a apărut în cale, m-a scos din tăcere.

Iartă-mă, poţi să-mi spui de ce plîngi? – îl întreb şoptit.
– Nu pot… Nu ştiu.
– Cum adică, doar nu plîngi degeaba. Ai pierdut ceva, te-a lovit cineva?
– Nu.
– Bine, dacă îţi aminteşti de ce plîngi, strigă-mă, te rog, mă voi întoarce.
– Mergi la piaţă?
– Da. Cred că da.
– Cum vine aia, „cred că da”? Nici tu nu mai vrei să mergi la piaţă?
– Duminica este foarte multă lume şi…
– Aha, e aglomerat, vrei să spui, şi nu-ţi place. Nici mama nu merge la piaţă…
– Eu sînt Felicia. Tu?
– Eu sînt Florin.
– E-n ordine, Florin. Acum, că ne cunoaştem, îmi spui de ce plîngi?
– Îţi spun, dar nu vei înţelege.
– Este adevărat, eu înţeleg mai greu, dar dacă fac un efort…
– Nici eu nu înţeleg… Vrei să stai lîngă mine? E caldă bordura, a încălzit-o soarele.
– Sigur, vreau.
– Nu vrei să mai vorbeşti cu mine?
– Cum să nu, dar cît plîngi tu, eu tac şi apoi vorbim.
– Bine, nu mai plîng.
– Te rog să plîngi cît doreşti. Ţie îţi place să plîngi, mie îmi place să tac.
– Ştii că eşti amuzantă? De ce te-ai aşezat lîngă mine, dacă vrei să taci?
– Pentru că-mi place să te ascult cum plîngi.
– Nu înţeleg, nu vezi că nu mai plîng? Vorbeşte!
– Ce vîrstă ai?
– Am 8 ani şi cinci luni. Şi tu?
– Eu am 118 ani.
– (rîde) Tu mă crezi mai prost decît mă crede mama? Păi buni are 61, tu nu eşti aşa obosită ca ea. Buni mereu zice că a obosit.
– De aia plîngi, pentru că este buni obosită?
– Nu. Am plîns pentru că m-a certat mama. Vrei să taci?
– Nu, doar te ascult.
– Bine. M-a trimis la piaţă ca să iau mere, ceea ce am şi făcut. Cînd am ajuns acasă şi a văzut merele, s-a înfuriat rău de tot. „Bine mă, nenorocitule, astea-s mere? După ce că n-avem bani, tu îi dai pe gunoaiele astea? De cîte ori să-ţi spun? Boule, cretinule! Gunoi ai luat, gunoi să mănînci! Marş, afară!?
– Te-a lovit?
– Nu, nu m-a lovit dar mi-a spus că sînt bou…
– De ce nu i-au plăcut merele?
– Ei, ştiam că n-o să-i placă, nici mie nu prea mi-au plăcut. Am văzut la un nene mere roşii, frumoase ca în povestea cu Albă ca Zăpada…
– De ce nu ai cumpărat de la el?
– Pentru că el era mai tînăr şi nu părea obosit, da’ mămăiţa de alături părea tare obosită, mai obosită decît buni, şi de aia… Chiar dacă avea mere creţe ca obrazul ei, am luat de la ea, pentru ca să le vîndă mai repede şi să meargă acasă ca să se odihnească.
– Ahm…
– Ce zici cînd zici “ahm”? Zici şi tu ca mama, că sînt un bou? Acum să nu spui că vrei să taci. Vorbeşte.
– Dragul meu prieten…
– Ţi-am spus că mă numesc Florin, nu vreau să fiu prietenul tău.
– Pardon, scuză-mă, am greşit, nu mai fac. Promit.
– Chiar că eşti amuzantă. De ce te scuzi atîta, doar eşti mare? Oamenii mari nu spun „pardon, scuză-mă”. Oamenii mari au voie să greşească, da’eu tot nu vreau să mă fac mare. Mai bine să rămîn mic şi bou, decît să-i înjur pe copii. Tu cum înjuri?
– De ce nu vrei să fim prieteni, Florin?
– Pentru că mama mi-a spus că-mi rupe oasele şi mă dă afară din casă dacă află că am o prietenă. Prietenii înjură?
– Nu, prietenii tac. Tac şi ascultă.
– Nu înţeleg. Mama are o prietenă care nu tace deloc. Şi ea înjură, dar mai urît decît mama, şi pe mine mă înjură. Pot să-ţi spun ceva?
– Te rog, te ascult.
– Cînd vine tanti Alina pe la noi, bea vin cu mama. Vrei să-mi spui ceva?
– Sigur. Ce doreşti să-ţi spun?
– Vrei să fii prietena mamei?
– Bine, dar nici măcar nu o cunosc…
– Vii cu mine acasă şi ai să o cunoşti.
– De ce vrei să fiu prietena mamei tale?
– Pentru ca să vadă că sînt şi oameni mari care tac şi nu înjură. Dacă îi spun, pe mine nu mă crede. Tu cum poţi să taci?
– Eu leg cuvintele la ochi.
– Cum adică? Nu am mai auzit aşa ceva. Cuvintele nu sînt oameni, nu au ochi…
– Dacă mă gîndesc mai bine, cuvintele au şi suflet.
– Glumeşti sau vrei să mă distrezi?
– Nu glumesc, chiar cred.
– Poate că ai dreptate. De aia sînt cuvinte bune şi cuvinte rele, urîte… Spune-mi, tu cum faci să vezi cuvintele?
– Nu le văd, dar le simt, toţi le simţim… Îţi plac poveştile?
– Îmi plac, dar nu prea mai cred în toate.
– Ştii povestea cu fata babei şi fata moşului?
– Aha, cuvintele bune sînt frumoase ca fata moşneagului, iar cuvintele rele sînt urîte ca fata babei. Uite-o pe mama, vrei să vii ca să-i spui cum să lege cuvintele rele la ochi?
– Iartă-mă, Florin, acum nu pot să vin…
– A, da. Mergi la piaţă. Mă duc să o rog pe mama să-mi spună cuvinte frumoase ca fata moşului…
– Mai spune-i că pot fi şi ca Făt-frumos. Cuvintele se rostogolesc, se dau de trei ori peste cap şi se transformă-n amintiri.
– Nu-mi plac amintirile. Amintirile mele sînt ca fata babei… Dacă mergi la piaţă şi vrei să iei mere, te rog, du-te la bunicuţa cu mere urîte, ia-le pe toate, ca să meargă acasă să se odihnească.
Mamaaa, sînt aici…spanish translation websiteинтернет маркетинг в россииinfographics maker freeRitmix RDF-1008

2 păreri la “Tăcerea cuvintelor

Lasă un răspuns