Arhive etichetă: amintiri

Estetica amintirilor

Cînd dorurile te-ndeamnă să intri în odaia de protocol a amintirilor, opreşte-te pentru o vreme în pridvor, îngenunchează, rosteşte o rugăciune ş-apoi intră. Salută cuviincios, păşeşte cu grijă, ia loc şi aşteaptă. Priveşte, ascultă şi taci.
Încet-încet le vei recunoaşte. Unele-ţi vor aduce un zîmbet în colţul inimii şi-ai vrea să dai timpul înapoi. Altele te vor tulbura, au răni încă deschise… Oricum vor fi, a le căuta este un act de iubire. Amintirile nu au vîrstă, nu se măsoară în ani. Au însă două unităţi de măsură – zîmbetul şi lacrima.
Ascultă-le şi pe acelea pe care nu le recunoşti, au şi ele cîte o poveste interesantă, care, fie îţi va plăcea, fie îţi va fi de folos, sau îţi va genera efecte secundare cu rol profilactic…

Prima amintire, prima întrebare

Copilul vesel, care făcea primii paşi în gramatica vieţii, conjuga verbul „a fi”, învăţînd totodată, aritmetica anilor.
– Mama, dacă îţi spun cîţi ani am, primesc un leu?
– De la cine să primeşti?
– De la cine vrea să ştie.
– Poate că da, poate că…
– Poate că mă întrebi tu.
– Nu am mărunt.
– Mă duc să iau o napolitană şi-ţi aduc restul.
– Tu vrei să înveţi aritmetica anilor sau pe aceea a banilor?
– Ce-i aia aritmetică?
– Aritmetica este cel mai inteligent joc, pe care îl vei juca mereu.
– Tu joci aritmetica?
– Ştii, de fapt, aritmetica se învaţă şi…
– Bine, mă înveţi şi pe urmă te bat la aritmetică.
– Nu este chiar un joc, tu ştii deja aritmetica.
– Da, ştiu?
– Sigur.
– Hai să jucăm, dar cum, cine începe? Nu cred că ştiu…
– Uite, primeşti cinci lei. Mergi să cumperi o napolitană cu un leu. Cîţi lei primeşti rest?
– Mmm… Nu m-ai întrebat cîţi ani am.
– Bine, cîţi…
– Haaa, bravo mie! Am patru ani, voi primi rest patru lei. Tra, la, la…
– Să vii repede…
– Am patru ani, ce bine-mi pare! Am patru… Laaa, la, la…

Peste doar cîteva minute, pentru copilul vesel avea să se încheie brutal primul capitol al vieţii, pentru a deprinde de timpuriu, gramatica dorului.
– Ce-ai păţit, puiul meu? De ce plîngi? Te-a lovit cineva?
– … (plînge cu suspine)
– Te rog, nu plînge, spune ce s-a întîmplat. Ai pierdut bănuţii? Nu-i nimic, mai avem…
– Nu…
– Avem…
– Nu avem.
– Cum să nu avem? Ce nu avem?
– Nu avem tată. De ce toţi copiii au tată? De ce eu nu am tată? Unde este tata?
– Ştii… Te rog, iartă-mă…
– De ce plîngi, mama? Îţi promit, niciodată nu mai vreau napolitane. Strîngem banii şi cumpărăm un tată, aşa cum am văzut că are Alin… Vrei? Nu mai plînge…
– Puiul meu, nu putem cumpăra tată. Părinţii…
– Cum să nu putem? Eu de ce nu am? Vreau tată, vreau…
– Nu ştiu, nu am putut să-ţi spun… Ai tată…
– Nu-i adevărat, nu am! Unde este?
– Tatăl tău a plecat acolo sus, la îngeraşi…
– Da? Ce bine-mi pare! Imediat îl rog pe îngeraşul meu să mă ducă la tata.
– Ooo, nu! Te rog, nu. Te iubesc! Nu!
– Şi eu te iubesc, dar îl iubesc şi pe tata. Mergem împreună. Îl rog pe îngeraş să ne ducă pe amîndoi la tata.
– Semeni cu el, aş vrea să mai stăm, aş vrea să te văd mare…
– Mama, te rooog, nu mai plînge. Mă duc să îl rog pe îngeraş…
– Bine, rogă-l pe îngeraş să ne ajute aşa cum crede el că este bine pentru noi… Şi mie îmi este tare dor de el.
– Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Du-mă la tăticul meu…
путевки в тайланд пегассоздать сайт вконтакте бесплатноכיסוי לרכב ארבע עונותthunderbolt to displayport

Pentru o clipă de viaţă…

Cînd sîntem în stare de veghe, cei mai mulţi dintre noi sîntem suspectaţi că gîndim. Neîntemeiat însă, pentru că, în realitate, cei mai mulţi dintre noi încercăm doar să reproducem expresii, gesturi memorate, ale căror sensuri ori semnificaţii nu le-am descifrat, dar ne-au părut a fi culmea farmecului în materie de „socializare”. Drept urmare, spectacolul este nu doar dezagreabil, ci chiar deplorabil, insuportabil. Reale obstacole, care adîncesc dimensiuni de nedepăşit în comunicare. Şi-atunci, evadarea din cîrd, pare a fi salvarea ultimilor neuroni.

Habar nu am ce mi-a inspirat faptul că venerabila doamnă, care mi-a atras atenţia prin ţinuta simplă dar elegantă, tocmai renunţase la astfel de prezenţe în favoarea unei promenade. Dădea impresia că s-a refugiat în mulţime ca să uite ceva, ori să uite chiar de sine. Deşi părea a fi septuagenară, avea o postură zveltă, păşea uşor, de parcă s-ar fi aflat pe scenă şi aştepta apariţia partenerului, alături de care să evolueze într-un gen de dans figurativ. Fireşte, doamna X nu s-a lansat într-o reprezentaţie de balet, ci a continuat să meargă prin mulţime.
Fiind o altfel de prezenţă decît cele cu care ne-am obişnuit la acest segment de vîrstă, am ales direcţia sa de mers, păstrînd , fireşte, o distanţă rezonabilă. „Piesă” rară, „specie” pe cale de dispariţie – mi-am spus. Erudită, nu pedantă, privire limpede, caldă…

Prinsă în jocul imaginaţiei, aproape nici nu am observat că doamna X s-a oprit. Privea pădurea Tîmpei încărunţită de toamnă. Cromatica indescriptibilă a Tîmpei care se lăsa mîngîiată de lumina caldă a apusului, fascinaţia privirii care parcă se juca cu un dor, pacea interioară care se revărsa pe chipul ei… O secvenţă, pe cît de firească, pe atît de dumnezeiască. Interpreta parcă un rol. M-am uitat în jur să văd dacă nu cumva se trăgeau cadre pentru un film, să ies din perimetru. Nu, nu filma nimeni. Păcat sau… nu. Se derulau doar secvenţe de viaţă, amintiri, personaje…
După ce apusul şi-a consumat parada, doamna X a continuat să meargă, parcă plutea.
După o vreme, vraja s-a risipit, am ajuns într-un supermarket. Acolo, viaţa reală. Rafturi, produse, oameni grăbiţi, priviri golite de emoţii, de amintiri.
Păstrîndu-şi cadenţa, doamna X părea că ştia ce dorea. S-a oprit în faţa raftului cu brînzeturi, a luat un calup de telemea, a citit cu atenţie eticheta. Parcă ceva nu îi plăcea. A aşezat pachetul la loc, a verificat conţinutul portofelului, a ezitat o vreme, după care a luat un alt calup, a citit eticheta, l-a aşezat în coş, deplasîndu-se apoi încet printre rafturile la care doar privea.
Un tînăr care văzuse secvenţa numărării banilor s-a apropiat şi, fără ca doamna X să observe, a plasat în coşul ei o bancnotă de 100 de lei. Cînd a ajuns la casă, venerabila doamnă a văzut banii. Puţin mirată, s-a adresat tinerei de la casă, „Mă iertaţi, am găsit bancnota aceasta în coş. Nu ştiu cum a apărut, ce să fac cu ea?” Fata a privit-o mirată şi cu un zîmbet ironic i-a spus că sigur şi-a rătăcit propriii bani în coş. „Este exclus, nu sînt ai mei. Eu nu am avut atîţia bani la mine”. Amuzată, tînăra i-a spus că nu a văzut ca cineva să fi aruncat cu bani prin supermarket… „Bine, atunci îi las aici, pentru o clipă de viaţă”, a spus doamna X, introducînd bancnota în caseta transparentă, Hospice Casa Speranţei.

Într-adevăr, cînd sîntem în stare de veghe, unele gesturile pot scurtcircuita raţiuni contemporane.как построить канадский домכיסוי רכבотсрочкаRosava ВС-57 У-2