Arhiva etichetelor: dor

De dor

– mamei –

Dă-mi mîinile
să-ţi sărut cuvintele
dă-mi picioarele
să-ţi sărut trecutul
dă-mi ochii
să-ţi sărut inima
dă-mi gîndul
să-ţi sărut drumurile
dă-mi zilele
să-ţi sărut dorurile
dă-mi nopţile
să-ţi sărut visele
dă-mi prezentul
să-mi îmbrăţişez norocul
dă-mi viitorul
să-ţi cuprind iubirea!

Din volumul Întîlnire cu eternitatea – Editura Triumf – 2001
10151195_1468421663415557_9165525879118189236_n

כיסוילרכבנגדגשםпродвижение сайтов и разработкапродвижение сайтовDefender Warhead

Estetica amintirilor

Cînd dorurile te-ndeamnă să intri în odaia de protocol a amintirilor, opreşte-te pentru o vreme în pridvor, îngenunchează, rosteşte o rugăciune ş-apoi intră. Salută cuviincios, păşeşte cu grijă, ia loc şi aşteaptă. Priveşte, ascultă şi taci.
Încet-încet le vei recunoaşte. Unele-ţi vor aduce un zîmbet în colţul inimii şi-ai vrea să dai timpul înapoi. Altele te vor tulbura, au răni încă deschise… Oricum vor fi, a le căuta este un act de iubire. Amintirile nu au vîrstă, nu se măsoară în ani. Au însă două unităţi de măsură – zîmbetul şi lacrima.
Ascultă-le şi pe acelea pe care nu le recunoşti, au şi ele cîte o poveste interesantă, care, fie îţi va plăcea, fie îţi va fi de folos, sau îţi va genera efecte secundare cu rol profilactic…

Prima amintire, prima întrebare

Copilul vesel, care făcea primii paşi în gramatica vieţii, conjuga verbul „a fi”, învăţînd totodată, aritmetica anilor.
– Mama, dacă îţi spun cîţi ani am, primesc un leu?
– De la cine să primeşti?
– De la cine vrea să ştie.
– Poate că da, poate că…
– Poate că mă întrebi tu.
– Nu am mărunt.
– Mă duc să iau o napolitană şi-ţi aduc restul.
– Tu vrei să înveţi aritmetica anilor sau pe aceea a banilor?
– Ce-i aia aritmetică?
– Aritmetica este cel mai inteligent joc, pe care îl vei juca mereu.
– Tu joci aritmetica?
– Ştii, de fapt, aritmetica se învaţă şi…
– Bine, mă înveţi şi pe urmă te bat la aritmetică.
– Nu este chiar un joc, tu ştii deja aritmetica.
– Da, ştiu?
– Sigur.
– Hai să jucăm, dar cum, cine începe? Nu cred că ştiu…
– Uite, primeşti cinci lei. Mergi să cumperi o napolitană cu un leu. Cîţi lei primeşti rest?
– Mmm… Nu m-ai întrebat cîţi ani am.
– Bine, cîţi…
– Haaa, bravo mie! Am patru ani, voi primi rest patru lei. Tra, la, la…
– Să vii repede…
– Am patru ani, ce bine-mi pare! Am patru… Laaa, la, la…

Peste doar cîteva minute, pentru copilul vesel avea să se încheie brutal primul capitol al vieţii, pentru a deprinde de timpuriu, gramatica dorului.
– Ce-ai păţit, puiul meu? De ce plîngi? Te-a lovit cineva?
– … (plînge cu suspine)
– Te rog, nu plînge, spune ce s-a întîmplat. Ai pierdut bănuţii? Nu-i nimic, mai avem…
– Nu…
– Avem…
– Nu avem.
– Cum să nu avem? Ce nu avem?
– Nu avem tată. De ce toţi copiii au tată? De ce eu nu am tată? Unde este tata?
– Ştii… Te rog, iartă-mă…
– De ce plîngi, mama? Îţi promit, niciodată nu mai vreau napolitane. Strîngem banii şi cumpărăm un tată, aşa cum am văzut că are Alin… Vrei? Nu mai plînge…
– Puiul meu, nu putem cumpăra tată. Părinţii…
– Cum să nu putem? Eu de ce nu am? Vreau tată, vreau…
– Nu ştiu, nu am putut să-ţi spun… Ai tată…
– Nu-i adevărat, nu am! Unde este?
– Tatăl tău a plecat acolo sus, la îngeraşi…
– Da? Ce bine-mi pare! Imediat îl rog pe îngeraşul meu să mă ducă la tata.
– Ooo, nu! Te rog, nu. Te iubesc! Nu!
– Şi eu te iubesc, dar îl iubesc şi pe tata. Mergem împreună. Îl rog pe îngeraş să ne ducă pe amîndoi la tata.
– Semeni cu el, aş vrea să mai stăm, aş vrea să te văd mare…
– Mama, te rooog, nu mai plînge. Mă duc să îl rog pe îngeraş…
– Bine, rogă-l pe îngeraş să ne ajute aşa cum crede el că este bine pentru noi… Şi mie îmi este tare dor de el.
– Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Du-mă la tăticul meu…
путевки в тайланд пегассоздать сайт вконтакте бесплатноכיסוי לרכב ארבע עונותthunderbolt to displayport