Arhiva etichetelor: morala

Estetica singurătăţii

Cînd este izbăvit de speranţe, cînd nu mai are cu cine să împartă tăcerile, smerindu-se, omul se înalţă în autoconfesiune, pentru a-şi mărturisi cu detaşare, izbînzile, căderile, rateurile, proiectele.
Pentru a reînnoi însă contractul cu viaţa, se impune un bilanţ riguros al foii de parcurs, ceea ce implică virtute, probitate, dar mai ales singurătate. Numai în singurătate îl poţi descoperi pe Dumnezeu, ceea ce poate fi o baie de frumuseţe.

Alo, păi de ce aprinzi lumînări doar pentru morţi? Aprinde şi pentru vii, ce ai cu ei sau nu-ţi mai aparţine nici unul, i-ai deportat pe toţi în trecut şi i-ai abandonat acolo? – aud că strigă cineva, cu glas baritonal.
Neştiind cu cine vorbea răzvrătitul, am făcut o închinăciune şi am plecat.
Hei, hei, heeei, te faci că nu auzi, femeie păcătoasă. – continuă omul mînios. Mă-ntorc, să văd cui îi adresa dojana. În biserică nu mai era nimeni, astfel încît nu mi-a fost greu să constat că păcătoasa eram chiar eu.
– Pentru că aşa vreau, creştine. Pentru că tot ce este viu, mai devreme sau mai tîrziu, se transformă-n amintire, pentru că va fi în mod absurd, trecut. Pentru că… Dar ce vă pasă dumneavoastră de viii mei, vi-s rude şi nu am aflat eu? Sau poate că nu aţi vîndut suficiente lumînări astăzi…
– Vă rog, nu vă mîniaţi, e păcat, sîntem într-un lăcaş sfînt. Eram curios care este motivul pentru care aprindeţi lumînări doar morţilor.
– Poate că sînt căzută în regnul animal ori în cap, sau poate că-s fugită în trecut, sau poate că astăzi este ziua morţilor mei.
– E clar, veniţi din lumea bună…
– Iertaţi-mă, chiar atît de rău arăt, am înfăţişare de infractoare?
– Nici vorbă, dar am observat că numai cei sus-puşi încalcă toate normele, scrise ori nescrise.
– Din păcate, aveţi dreptate. Personal, îmi repugnă bogăţia, domnule. Unde este bună-stare excesivă, duhneşte a lacrimi dospite, a hoţie, a sudoarea sinucigaşului, a destine mutilate, a umilinţă, a degradare, a penitenciar, a ruină şi a moarte, în cele din urmă.
– Să ne-nţelegem, nu toţi bogătaşii au furat.
– Desigur, nu. Doar cei care au putut. Sărăntocii ar fi jecmănit şi ei, dar nu au avut acces la caltaboşul naţional.
– Sînteţi foarte supărată.
– Nu, sînt doar prezentă în realitate.
– Pardon, ceva nu-i normal la dumneavoastră.
– Ştiu. Prefer să fac o impresie proastă decît să dezamăgesc.
– Scuzaţi-mă, nu la psihicul dumneavoastră făceam referire, ci la modul în care percepeţi lucrurile.
– Sigur că primesc scuzele, nu aveţi nici o vină, dar vă asigur că nu gîndesc cu aparatul digestiv, nici cu sistemul endocrin, ci cu papilele gustative… Am un gust amar.
– Cînd vi s-a făcut ultima declaraţie de iubire?
– În urmă cu o săptămînă şi după cinci minute, brusc, omul a murit.
– Excelent! Pentru el aţi aprins lumînare la cei morţi?
– Nu, pentru următorul care-mi va spune că mă iubeşte.
– Ei, bine, vă iubesc. Nu este o tentativă de amor, ci dragoste pentru frumuseţea…
– Suficient. Vă mulţumesc. Nu vă entuziasmaţi, trec foarte rar pe la biserică, prin urmare, vă asigur că veţi veşnici în beznă.
– Are cine să mă plîngă, să mă pomenească şi să-mi aprindă lumînări, chiar dacă am ales pentru o vreme, singurătatea.
– Foarte frumos.
– Vi se pare interesant?
– Nu, găsesc că este absolut normal. Singurătatea poate birui rînduiala firii.
– Aşa cred şi eu, de aceea m-am izolat de familie. Am multe păcate. Am decis că trebuie să mă despovărez. Vin la biserică, mă rog, ţin post, citesc Sfînta Scriptură, încerc să fiu de folos oamenilor necăjiţi.
– Cum definiţi singurătatea.
– Nu am o definiţie. Am înţeles însă, că din singurătate omul se întoarce îmbunătăţit. Sînt convins că veţi fi de acord cu mine.
– Mă tem că vă înşelaţi, adesea nu mai sînt de acord nici cu mine.
– Nu mă înşel. Spuneaţi că vă repugnă bogăţia. Ei bine, vă confirm că aveţi dreptate. Sînt bogat şi cu toate că nu am furat, am simţit toate consecinţele pe care le-aţi enumerat. În plus, am minţint, am nedreptăţit mulţi oameni. Am fost parşiv, am generat ruină în jurul meu, pentru ca eu să prosper. Un fost coleg s-a sinucis din cauza mea. Am mărturisit acest lucru, dar nimeni nu mă crede. Sub aparenţa unei evoluţii spectaculoase, famila se năruia. Toţi erau preocupaţi să consume, să se distreze, să… involueze spiritual. Conştientizam aceste aspecte dar nu puteam să mă opresc din drumul meu, pînă într-o zi, cînd mi-am pierdut fiica într-un crunt accident rutier. De atunci, aprind lumînări doar pentru morţi…
– Pocăindu-vă, însingurîndu-vă, credeţi că veţi recupera ceva din pierderile suferite, sau că veţi îmbunătăţi vieţile nedreptăţiţilor dumneavoastră?
– Nu. Cred doar că din singurătatea pe care am ales-o, mă voi întoarce despovărat de păcate şi umil spre a fi util.
– Nu vă temeţi că veţi descoperi estetica singurătăţii la revedere, nu la despărţire?
– Nu, şi vă spun de ce. Poporul nostru îşi creează propriile victime, pentru ca mai apoi să aibă ce să jelească. Chiar dacă foarte tîrziu, am înţeles că exact aşa am procedat eu cu cei din preajma mea. Mă voi întoarce la înalte şi nobile dimensiuni şi nu voi mai fi singur niciodată.
продвижение в интернете сайтагугл продвижение сайтаsun canopy car seatотдых финляндия хостелы

Exercită-ţi libertatea de a fi tu însuţi

Îndrăzneşti să-ţi spui povestea? Povestea ta reală, aşa cum nici tu nu o cunoşti, pentru că ai tot peticit-o, ai lustruit-o, ba chiar ai şi îmbălsămat-o, atunci cînd simţeai că duhneşte a mortăciune, iar preanecuraţii veneau să-i lălăie veşnica ei pomenire.
Ai curaj să întrebi frontal cine sînt eu, de fapt? Ce temeri am? Ce frustrări? Ce vise mi-au rămas neîmplinite? Ce compromisuri am făcut şi pentru ce? Pe cine/de ce am trădat? De ce m-am abandonat? Cîte doruri mi-am reprimat? De ce nu îmi pot permite demnitatea de a trăi modest?

Ai forţa morală să recunoşti că, raportîndu-te la „omul zilelor noastre”, inima, mintea, ca forţe esenţiale ale sufletului, şi-au diminuat relevanţa spirituală?
Recunoşti că te-ai înrobit ca să ai un venit atît de consistent, încît să-ţi poţi permite o casă care „să te recomande”, „ţoale” de firmă, maşină, smartphone şi calculator de ultimă generaţie, pentru toate acestea abandonîndu-te depresiei, pierzîndu-ţi libertatea, amputîndu-ţi anii?

De ce trebuie să rînjeşti atunci cînd inima ţi-e dată prin malaxorul existenţial?
De ce nu-ţi exerciţi libertatea de a plînge cînd te doare şi pe aceea de a rîde atunci cînd te scalzi, vremelnic, în apele bucuriei?
Pentru ce ai aderat, de bunăvoie, la sclavia modernă?
De ce însuşirile de formă te preocupă mai mult decît cele de conţinut?

Parcurgem o perioadă în care presiunea socială este devastatoare. În aceste condiţii, ai curajul să fii tu însuţi? Dacă în sezonul acesta se poartă galben, îndrăzneşti să te-mbraci cu haine în culori alb-roşu, pentru că te pun în valoare,  pentru că aşa eşti tu şi pentru că aşa arăţi foarte bine, mai altfel, eşti mai… tu, deloc maimuţă ?

Prietenii. Arareori conştientizezi că ai pierdut exerciţiul raportării tale lăuntrice la ei. Alegem să navigăm în spaţiul virtual, timp în care am putea să îi întîlnim pentru o îmbrăţişare, să cinăm împreună, să le zîmbim, să le spunem ce ne doare, să îi ascultăm ori să ne ascultăm tăcerile, să-i asigurăm că le oferim umărul nostru, drept suport pentru toate poverile, care-s tot mai numeroase şi tot mai greu de dus.

Ai curajul să rememorezi de cîte ori ţi-a fost silă de tine pentru că ai fost preocupat numai să faci impresie bună celor din jur, temîndu-te că, dacă nu vei fi ca ei, îţi vor da eject?
Ai tăria să îţi promiţi că pe viitor vei face doar ceea ce îţi pică bine, ce ţi se potriveşte, conform educaţiei şi personalităţii tale?
Ai forţa morală să îţi petreci concediul în Munţii Apuseni, pentru că aşa vrea amprenta ta genetică, şi nu în Maldive, doar pentru ca să te invidieze colegii şi… prietenii? 

Şi de parcă toate acestea nu ar fi prea mult, după ce îţi permiţi rateuri, nu îţi metabolizezi greşelile pentru a le evacua, nu spui Doamne iartă-mă, ci te cerţi cu Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat, nu te-a ajutat, nu…

Omule, prietene, de eşti sărac şi tînjeşti după o viaţă ca-n istoriile cu „bizoni” contemporani, nu-i invidia, condiţia lor este jalnică, degradantă, în curînd le vei plînge de milă, dar nu asta este important. 

Fii echilibrat. Este o vreme pentru toate – carieră, stare materială care să îţi asigure un confort pe măsura condiţiei tale… Cu efort, adesea sfîşietor, dar şi cu puţină şansă, ţi le poţi permite pe toate, dar să-ţi  ratezi propria viaţă, niciodată nu ai voie să-ţi permiţi.

Oricare ţi-ar fi condiţia materială, socială, abandonează falsele competiţii, acordă-ţi timp pentru o întîlnire cu tine însuţi, pentru ca să-ţi spui povestea toată,  pentru ca să te vezi aşa cum eşti,  ca să te cerţi, să te împaci cu tine, să-ţi vindeci rănile sufletului la care nu ai mai avut curaj să priveşti, uitînd parcă de el.
Iartă-te. Iartă-i pe cei care ţi-au greşit, împacă-te cu Dumnezeu.

Ş-apoi, ca după o boală grea, ridică-te şi-ntoarce-te la viaţă, bucură-te de toate splendorile ei. Permite-ţi nebunii adolescentine, iubeşte, promite-ţi o drumeţie, resuscitează copilul din sufletul tău, permite-ţi mici răsfăţuri, zburdă, îmbrăţişează un cerşetor sau un copac,  sărută un copil, zîmbeşte cînd ţi-e greu…
Exercită-ţi libertatea de a fi tu însuţi. Asumă-ţi curajul de a trăi.оптимизация сайтовупаковочная термоусадочная машиначугунная посуда с керамическим покрытиембронирование хостелы финляндия