Arhiva etichetelor: prostie

Regretul – forma etică a prostiei

„Hir-aţi ai dracu’ de străini! Ce mă filmezi, mă? Ce, vrei banca mea? Puie-te dracu să vii aci, la noapte, că-ţi iau gâtu’! Ai înţăles? Te-nţăp, băăă, îţi toc maţăle! Io dorm aici, de la Sântă Mărie, bă, şobolanule! Scroafa dracu’! Ăsta-i locu’ meu şi nu mi-l ia nimeni, auzi?” – horcăia împuţinatul din faţa mea, agitându-se mai ceva decât Băse când vede ziarişti.
„Tu, n-ai un şnaps?” – schimbă el tonul, văzând că nu reacţionez violent, aşa cum i se întâmplă adesea. Am, şi dacă am, ce-i? – îi spun simulînd că nu înţeleg ce vrea. „Păi dă-mi şî mie-un gât, fă, că te las la noapte să dormi aici
ş-ai să vezi că te arde alizeu’. Îi loc destul, da’ m-o fript zăpada asta.”
Mă apropii, ducând mâna la buzunar. Brusc, s-a îmblânzit. Îmi face loc pe „dormitorul” lui, pe care e gata să-l împartă cu mine, pentru o gură de tărie. Înhaţă sticla şi trage un gât bun. Se uită la mine, se uită în jur şi bagă sticla la brâu. Ce faci, bei singur? – îl întreb. „Vrei şi tu? Las că-ţi dau mai încolo, că te pişi pe tine dacă bei pân’ desară.”
Cum te numeşti? – schimb eu vorba. „Costică. Io îs Costică. Ce, nu mă ştii? Hî-hî-hî, da’ proastă mai eşti, fă, cuibărito! Cum nu mă ştii? Io am fost ăl mai cheptos dintre matriţeri. Da. Meserie, nu glumă! Ce ştii tu, raşchetato? Hăăă, luam şî prime, leafă bună, mi-or dat şi casă, am făcut şi seralu’… Gata-gata s-ajung maistru la SIP. Hăăă, câte tractoare or ieşit din mâna mea, n-ai tu păr pe chicioare! Da, da. Acu’ 2-3 ani, nici nu mai ştiu, am ieşit cu ordonanţa… Am luat ceva bani. O fost bine, da’ banii s-o dus răpidi şî Mitra mea mi-o dat un chicior în cur. M-o dat afar’ din casă. O rămas cu un hăndrălău care i-o vândut casa… Acu’ habar n-am unde-i. Da’ să ştii şi tu c-am iubit-o! Ce te uiţi aşa la mini, ca tractoru’ cu faruri sparte? Am iubit-o ca pe ochii din cap…”
Îl îneacă plânsul. Mai bea o duşcă, îşi trage nasul, face inventarul sfinţilor şi se dezbracă de pufoaica jegoasă. Ce-i, te-ai încălzit? – îl întreb, prefăcându-mă că nu văd păduchii care mişunau pe el. „Da, c-o dat soarele. Las’ că vezi tu la noapte. O să dârdâi ca tractoru’ cu ţava de eşapament spartă, de-o să ţi se ardă bujiile. Da’ «carburant» mai ai? Las’ că fac io rost. Mergem în Piaţa Sfatului, că pe-acolo sunt de ăia cu bani, tot mai pică ceva. As’ vară era mai bine, mai erau şi străini… Măcar de-o bere ş-o zamă tot făceam rost. Nici de ţâgări nu duceam lipsă. Acu’ şi chiştoacele-s îngheţate.
Auzi, tu de unde ai aparatu’ ăsta cu care mi-ai făcut poze? L-ai furat de la străini sau eşti de la Europa Liberă ş-ai vinit să mă filmezi? Hai în Piaţa Unirii, ştiu io pe unu’ care ne dă «carburant» bun pe el, ne-ajunge două-trei zile. Nu vrei? Atunci nu dormi cu mine, ş-aşa nu-i loc aici, că banca asta-i nouă, n-are nici spătar. Pe vremea Ciuruitului şi băncile erau mai mari, le făceam noi în fabrică. Acuma fură toţi. Unu’ face o bancă ş-o turmă de boi iau bani pe ea. Cum crezi că s-au îmbogăţit? Da’ nu cu bănci de ăstea de lemn, proasto! Hăăă, văd io că nu eşti de p-aci, că habar n-ai. Dacă nu mă făcea Mitra, intram şi io în politică ş-ajungeam cot la cot cu Iliescu, cu Băsescu… Ce, nu crezi? Poate salvam şi Tractoru’, da’ aşa, uite ce-am ajuns, că tata mi-o zâs că să nu fur. Heeei, ăştia-s curve mai mari decât Mitra mea! Ce te holbezi aşa la mine? Ce faci, pleci? Treaba ta, da’ vezi să nu-mi furi pufoaica, că-i echipament de protecţie din fabrică, năroado! Du-te dracului, că eşti de-a lor! Heeei, ce v-aş face io, da’ nu pot că nu mai am buletin. L-aş alege preşedinte pe Gigi chioru’ de la sculărie. Ăla v-ar împuşca pe toţi! Bagabonţilor! Hoţilor…”
Am tăcut şi-am plecat strivită de… E problema mea ce am simţit. Pot să vă spun doar atât: am înţeles că regretul este forma etică a prostiei.

Ghimpele de Braşov 2 decembrie 2007
Aвтобусные туры в мае 2016google анализ запросовчугунные сковородыOlympus LS-11E линейный РСМ с контроллером

Estetica prostiei

Colindînd prin strîmtorile timpului, în care adesea nu mă regăsesc, am hotărît să mă refugiez într-o ceainărie, să ascult freamătul celor care o populează şi să beau o cafea. Ştiu, sună amuzant să bei cafea în ceainărie, dar m-am emancipat şi eu, fac totul pe dos.
Intru, mă aşez şi răsfoiesc gînduri. Aromele, murmurul, climatul îmi stimulează imaginaţia şi trimit un gînd fix cu un secol în urmă, încercînd să identific persoane, dialoguri, subiectele care se dezbat cu privire la negoţ, politică, presă, moravuri…
Fascinant. Nimeni nu se grăbeşte, toţi sînt calmi, voioşi, de parcă ar fi la începutul vremurilor…

„Scuze, liber?” – mi se adresează un tînăr domn, care, cu maximă politeţe, mi-a spulberat visarea.
– Vă rog…
– Deranjez?
– Mmm, deloc…
– Mă iertaţi, plec.
– Cum doriţi.
– Toate mesele sînt ocupate. Stau aici, nu vă deranjez. Ce serviţi?
– Nimic.
– Nu se poate. Vă ofer ce doriţi.
– Vă mulţumesc, am comandat.
– Păi spuneaţi că nu serviţi nimic.
– Nu servesc, pentru că nu m-ar angaja nimeni. Sînt neîndemînatică, nu am studiile necesare, sînt cu capul în nori, aş uita comenzile… Şi pe urmă, recunosc, îmi place să fiu servită.
– Ca-n tenis…
– Nu, ca-n filme.
– Ca-n „Titanic”?
– Nu-mi simt sfîrşitul chiar atît de aproape…
– Sînteţi supărată?
– Nu, dimpotrivă. De ce? Arăt rău, ştiu…
– Exclus. Arătaţi ca-n filme…
– Scrieţi versuri, domnule?
– Extraordinar! De unde ştiţi?! Mă cunoaşteţi?
– Îmi pare rău, nu vă cunosc, dar ştiu că numai poeţii văd pomii înfloriţi şi toamna …
– Sorinel Clevean…
– Îmi pare bine. Trandafira Gîscă.
– Vaaai, ce nume frumos. Iubesc trandafirii. Gîscă… Gîsca este rudă cu lebăda. Graţioasă, elegantă, imaculată… Să ştiţi că vă dedic un poem.
– Vă mulţumesc, domnule Clevean.
– Spuneţi-mi Sorinel.
– Nu-mi permit.
– Uf, toţi ospătarii sînt proşti. Băi tîmpitule, de ce ai adus cafea? Adu-i doamnei Trandafira un ceai.
– Nu avem ceai de trandafiri – a bolborosit ospătarul, încercînd să-şi reprime zîmbetul.
– Nu-i nimic, aduci de muşeţel, de florile mărului…
– Domnule Clevean, eu am comandat cafea, prin urmare…
– Nu vă place ceaiul?
– Îmi place, dar prefer cafeaua.
– Ceaiul face bine, e sănătos.
– Din cîte ştiu, nu sînt bolnavă…
– Niciodată nu se ştie.
– Foarte tonic…
– Da, stimulează digestia.
– Nu suportaţi proştii, domnule Clevean?
– Vă referiţi la ospătari?
– Nu, în general.
– Mă indispun, mă descurajează, mă deprimă… Pe dumneavoastră nu vă enervează, doamna… Lebădă?
– Gîscă.
– În poemul meu veţi fi doamna Lebădă.
– Mă răsfăţaţi. Vă mulţumesc, domnule Clevean.
– Sorinel. Nu mi-aţi spus dacă vă enervează proştii.
– Atîta timp cît nu sînt obraznici, proştii sînt cele mai nevinovate creaturi, pot fi chiar foarte amuzanţi. Doar specia prostului inteligent, cu acumulări vaste, mă oripilează.
– Prost inteligent?!
– Da. Nu este o contradicţie în termeni. Cînd intelectualul rasat capătă buba la cap, face un act de eroism din cele mai josnice comportamente.
– Pe mine mă enervează. Peste tot dai de proşti.
– E-adevărat, prostia este invazivă, dar binevenită, uneori.
– Cum adică, binevenită?!
– Fără prostie nu am avea termen de comparaţie. Prostia pune în valoare inteligenţa onorabilă, creatoare.
– Invazivă… Ahm, exact ca trupele de ocupaţie. Ne invadează, ne cotropeşte, ne ocupă teritoriile şi… Senzaţional, cîtă dreptate aveţi. Gata, nu mă mai enervează proştii. Ador prostia. Voi dedica prostiei un poem. Mă duc să scriu. Mă duc să pun în valoare inteligenţa.
– Nu vă grăbiţi, sigur veţi reuşi un poem de… pomină. În zilele noastre, estetica prostiei este calea succesului.керамическую сковородуcopywriter or copy writerпосуда склад москваукладка ламината стоимость 1 кв м