Arhiva etichetelor: ultimul zbor

Nu pot nu vreau să fiu ca lumea flip

Estetica ultimului zbor

Uneori, constatăm că scena pe care ne-am interpretat rolul a fost doar o pînză de păianjen, ca omul – rezistentă şi delicată, deopotrivă. Se-ntîmplă însă, ca înainte de a se fi consumat ultimul act, aparent inexplicabil, să cadă cortina. Apoi discret, silenţios, se desfăşoară parada amintirilor acompaniată de un recviem, ca un plîns fără lacrimi…

Salonul de spital în care intrasem pentru a vizita un fost coleg, devenit peste ani, bun prieten, duhnea a măcelărie de cartier, a sînge dospit, a sudoare de bovine căsăpite, cărora le-a fost ignorat pînă şi dreptul de a-şi negocia preţul propriei sacrificări.
– Bună ziua, domnilor!
Bună ziua, sărut mîna, bine aţi venit pe la noi. – au răspuns bărbaţii echipaţi ca-ntr-o piesă neterminată, de Cehov, plasaţi într-o izolare colectivă.
– Ne luaţi un interviu? – mă întrebă un descărnat fără vîrstă, pe obrazul căruia suferinţele au săpat riduri adînci, pentru curgerea lacrimilor.
– Ooo, nu, domnule. Am venit doar pentru ca să vă îmbrăţişez, să vă urez însănătoşire grabnică şi să…
– Alo, păi tu ai venit în vizită de stat, ori ai venit la mine? – îmi strigă Mihai, oarecum contrariat. Hai să te văd, curajoaso. Stai, stai, stai, nu mă pupa fără mască. Doar dacă ţi s-a făcut de un concediu medical prelungit, strînge-mă la piept şi ţi-oi da viruşi, bacterii şi toţi paraziţii sistemului de sănătate publică.
– Adevăraţii paraziţi sînt prin cabinetele parlamentare, guvernamentale, chiar şi medicale, pe alocuri, dar cei mai periculoşi sînt tot la Bucureşti, Mihai. Cei ai căror gazdă eşti, vremelnic, sînt inofensivi în comparaţie cu amintitele chicheriţe.
– Hai du-te, că nu te cred. Vezi că i-ai omis pe cei din „cabinetele” penitenciare, depozitaţi aşa, doar pentru cosmetizarea temporară a clasei politice…
– Ai chef de anecdote cu tîrfe politice, Mihai?
– Nu. Ai dreptate. Impostori jalnici, care ne-au trăit vieţile, coioţi devoratori de cadavre.
– Suporţi o invitaţie idioată? Vrei să ieşim, să visăm în ploaie?
– Ştii, cîndva, aş fi dorit să mă mut în viaţa ta, dar erai deja trofeul unui găligan cu şerpi la epoleţi şi cu privire de felină. Nu l-am urît, dar în fiecare dimineaţă îi frigeam, terapeutic, un pumn între ochi. Imaginar, fireşte. Nu, nu l-am urît, dar niciodată nu m-am vindecat. Unde este acum?
– A ieşit…
– … din scenă?
– …
– Înţeleg, în curînd ne vom revedea, aşadar. Îi voi plăti poliţa, ş-apoi îţi vom scrie cîte-un vers, pînă cînd poemul va reda povestea toată.
Că bine zici, hai să ieşim.

Ploaia încetase. Soarele s-a iţit de sub poala unui nor, atingîndu-ne cu blîndeţea Celui care ştie cînd să mîngîie sufletele-nlăcrimate.

– Ştii, desigur, la maturitate, omul se descoperă. Slavă Cerului că nu am ratat întîlnirea cu mine însumi. La prima vedere nu m-am recunoscut, dar încet-încet coabitarea cu insul din oglinda timpului trecut, a devenit suportabilă. Astfel a fost cu putinţă să primesc, nu cu resemnare, ci chiar împăcat, viza pentrul zborul final.
– Taci! Ascultă, Mihai…
– Ghemul negru zburător, care ţopăie pe ramurile mestecanului de la fereastra salonului, este prietena mea, e tare amuzantă. În ciuda limbajului frust al înfăţişării, mierla pe care o asculţi acum, cîntă adesea cu accent străin. Cînd este entuziastă, cîntă ca o ciocîrlie, cînd e apatică, se văicăreşte ca un piţigoi. Alteori, e pitulice, sticlete ori mormăie ca un grangur… Niciodată însă, nu se prosteşte ca un papagal. E adorabilă. Acum se alintă ca un canar, vibrează-a despărţire.
– Mihai, orice despărţire, poate însemna o regăsire.
Zbor lin, Prietene!
– Cînd mă voi întoarce, voi fi mesteacăn. Sînt sigur că mă vei îmbrăţişa, oriunde ne vom regăsi.
translate portuguesecar cover for 2007 nissan 350zвакуумные упаковщикиWSP Italy DUBAI W855