Cînd ţi se face dor tine, priveşte în jur şi vei înţelege că oamenii se duc…
– Înfuleci, hai? Tu de ce ai dreptu’ să mănînci şi eu, nu?
– Pentru că eu muncesc iar tu, nu.
– Ţi-a spus ţie Parlamentu’ de ce nu muncesc?
– Nu, dar ştiu.
– Hai, du-te, nu mă dezinforma… Spune drept, de ce? Spune tot…
– Pentru că nu-mi pasă de tine, pentru că tu nu exişti pentru mine, pentru ei, pentru noi…
– Hai că eşti dusă cu marfaru’…
– La export, vrei să spui?
– Nu, nu, nu. Nu ţi-s toate gîndurile acasă, eşti cam tra-la-la…
– Pardon? Cred că ai dreptate. De unde ştii că mi-au fugit gîndurile de-acasă?
– D’aia, că toată lumea zice că io-s vinovată pentru că am ajuns în halu’ ăsta, fără muncă, fără casă, fără nimeni pe lume, iar tu recunoşti că nu-i pasă nimănui de mine. Să mor io, că eşti nebună!
– Şi-ţi pare rău?
– Ştii ceva, dacă vrei să mă pui la cerşit, să ştii că nu-ţi merge cu mine, au mai încercat şi alţii să mă „vămuiască”. Nţ, cară-te, că chem caraliii! O faci pe nebuna, hai?
– Nu, poate că chiar sînt.
– Ha-haa-haaa… Cară-te, am spus!
– Imediat, dar primeşte, te rog…
– Bani?! Săr’na! Să-ţi dea Dumnezeu şi Maica Precista…
– Roagă-te să-mi dea minte şi-atît. Ai grijă de tine.
– Stai, nu pleca. Îţi dau banii înapoi dacă-mi spui cine eşti, de unde vii şi ce ai în căpăţînă.
– Eu sînt eu, vin de unde vii şi tu, iar în căpăţînă-mi fierbe mînia.
– Cin’ te-a supărat, spune-mi mie, că-mi chem pretenii şi-l facem pe ăl de ţi-a schimbat macazu’, da’ să fie clar, nu-ţi mai dau banii înapoi.
– Sîntem mulţi.
– Ce, şi tu ai gaşcă, cum adică eşti mulţi?
– Eu şi alţii ca mine sîntem vinovaţi pentru că tu eşti aici.
– Iar începi? Du-te dracului! Io sînt cum mă vezi, pentru că nu m-am culcat cu şefu’, pentru că mi-am iertat bărbatu’ cînd m-o-nşelat, pentru că am făcut împrumut la bancă pentru cumnatu-meu, care m-o făcut de-am rămas fără casă…
– Te rog, nu plînge.
– Lasă-mă-n pace, am uitat să şi plîng. Acu’, că mi-a venit, lasă-mă, poate mi-oi mai desfunda sufletu’ .
– Iartă-mă, nu am vrut să te tulbur.
– Tu eşti om, sau ce?
– Nu ştiu, am unele îndoieli. Oamenii sînt de folos, or, eu sînt ca toţi ceilalţi…
– Poate nu-ţi vine să crezi că şi eu am fost om, da’ de cînd îs pe drumuri, a-nceput să-mi treacă…
– Iartă-ne, nouă ne-a trecut. Tu ai rămas om…
– Să mai vii pe-aici, da-ntîi să te duci la doctor. Păcat de tine…
– Păcat de oameni.
– Degeaba, nu-ţi mai trece…
