Refugiați într-o realitate secundă baladei de început, facem ca dimensiunea logică a existenței să se focalizeze pe contrarii ireductibile, care potențează valențele consumatorilor de iluzii cosmetizate. Barbarisme, instabilitate, extinderea războiului civilizațiilor, minciuni, șmecherii ieftine, carnagiu în Europa, false familiarități, suspiciuni, obscurantism, o ignoranță dezolantă. Umanitate ratată…

– Salut, Olga!
– Salut, prietene!
– Ești tristă?
– Nu, sunt decuplată.
– Ce faci, cum ești?
– Foarte bine, ca orice român inconștient.
– Ți-e a visare, ți-e a uitare?
Ți-e silă, ți-e milă, ți-e prea mult ori prea puțin?
Ți-e a lacrimă-n disconfortul dorului?
Te doare-n infinitul sufletului?
Ți-e imposibil?
Ți-e a sfîrșit și a-nceput?
Emigrează fără tine-n tăceri sonore,
reeditează-ți nașterea-n format rectiliniu
și-ntoarce-te-ntr-un alt „acum‟…

– Ah, ce intro impresionant! Din care …escu reciți?
– Dintr-o idée complice.
– Complicele sacrului, complicele dracului?
– Știu ce gîndești, ce simți. Da, trăim într-o lume stupidă, grosolană, ticăloasă, necuviincioasă, ireverenţioasă, contaminată de o degenerescenţă dusă până la fuga din specie…
– Vezi că știi, Radu. Nicio clipă nu te-am suspectat că ai fi emigrat în Capul Bunei-Speranţe.
– Știu că sîntem indiferenți, vanitoși, incapabili de emoții superioare. Supraviețuim într-un climat nerealist, agresiv, degradant, distructiv, frustrant. Rareori, dar invariabil sub pecetea complicității, criticăm fără a încerca să domesticim violența, mitocănia, ura, prostia.
– Prostia, zici. Dar unde-i prostia? Eu văd lumea în toată splendoarea ei, cu spaime, cu tristeți, cu speranțe. O lume decadentă sau inconștientă poate, anesteziată, în care individul…
– … este suspicios și agresiv, năucit de aventura existențială, întruchipare a neființei. Acesta este omul contemporan. O viciere profundă!
– Ești mînios?
– Nu, sînt prezent.
– În realitate, vrei să spui?
– Da, în realitatea mea, pentru că mi-am permis ca să încalc toate convențiile impuse.
– Destul. Să ne revenim, să privim și frumusețea existențială.
– O frumuseţe perisabilă şi inutilă, Olga. E atîta frumusețe, încît și la muncă și la shopping ori pe stradă, ai impresia că se desfășoară castinguri pentru industria de fashion pentru sinistrați, ori că se toarnă filme horror pe arterele principale ale orașelor europene. Planeta fierbe, Europa este ocupată de inamici invizibili, iar România… România a rămas cu pușca goală.
– Ești deprimat.
– Recunosc, sînt frustrat, am simţul estetic alterat… Fluxul trăirilor este copleșitor! Pe de o parte, m-am săturat de specia de bipezi agresivi, justițiari fără discernămînt, egoiști, ostentativi, văduviți de simțul măsurii, indiscreți, revanșarzi, pizmuitori. Mi s-a acrit sufletul de prezența politicienilor deliranți, cretinoizi, semidocți aroganţi, lacomi, hipoacuzici, agramați, decuplați de la realitate… Pe de altă parte, mi-e dor de oameni inteligenți, onești, civilizați, agreabili, înțelepți, de tipi blînzi, spirituali, generoși, manierați, sinceri, amuzanți, dezinvolți, buni, cu dragostea la purtător…
– Ei, da! Demnitate, responsabilitate, onoare, noblețe, iubire!
– Da! Da! Da!
– Ești fugit de-acasă, prietene!
– Nu sînt infailibil, dar nu mai vreau „acasă‟, în acest climat al degradării, al terorii, al promiscuității, al sufletelor încercănate de spaime existențiale. Vreau stabilitate și pace! Vreau lumină și bunătate! Vreau să tac!